Fiecare dintre cei care au trăit o bună parte a vieții lor dincoace de Cortina de fier a trecut, după căderea ei, printr-un „șoc al Occidentului”. Un șoc de mare intensitate, fără excepție, decât că el s-a dezamorsat, la unii prin unde seismice mai mici, la alții prin închiderea ochilor în fața evidenței, de teama orbirii, la alții printr-o depresie gravă, un abandon, pe care l-a exprimat cel mai bine un titlu (de mare impact, fiindcă punea degetul pe rană) : De ce e România altfel ? (Lucian Boia). Cum „altfel”, dl. Boia nu explica totuși, dar se înțelegea, de unde impactul : „altfel” decât în cântecul cu care ne-a legănat propaganda comunistă, că nu mai este pe lume alta ca ea. În paranteză fie spus, constatarea era foarte justă, decât că, vai, tocmai invers decât zicea propaganda. Diagnosticul l-a pus, însă, cu instrumentarul pus la dispoziție de discipline derivate din sociologie, volumul coordonat de regretatul Vintilă Mihăilescu : De ce este România astfel (s.m. DJ)
Șocul meu s-a manifestat și el prin unde seismice mici și multe, care s-au acumulat, fără a reuși totuși să mă obișnuiască în vreun fel cu statu quo-ul. Iar asta nici după ce, într-un fel de derizorie realizare a vechii teorii a convergenței (cea cu suspecta ei mireasmă de progresism), Occidentul a început să ne semene, ponosindu-se, a început să abandoneze cursa și să-și piardă panașul, ajungându-ne treptat din urmă.
Asta nu înseamnă că nu rămânem mereu, prin ceva, în „fruntea” clasamentului. Două „scandaluri” mi-au atras atenția prin intensitatea discuțiilor recente, după cel stârnit de Rinocerița fără sutien a dlui Radu Panait (n. 1985) din holul Primăriei sectorului I, condus, oroare! de „o străină de neam și țară”, Clotilde Armand. ( Care scandal, a intrat în stand by, dar a rămas acolo, așteptând ca un inocent cancer, vremuri favorabile pentru a înflori în metastază). Este vorba de articolul din Republica al lui Otniel Veres, clasicist, editor de elită la Oradea, care a strâns în câteva ore vreo 6000 de reacții. El vorbea despre situația din învățământul universitar românesc, pe care o știm toți, de altfel. Șigur, a contribuit să pună paie pe foc ( dar același foc!), și sancționarea cu excluderea a unor studenți la Drept în anul I, pentru fraudă la examen. Reacțiile au cuprins tot spectrul, toată gama indignării, de la solidarizarea cu „victimele”, de parcă am fi avut de-a face cu o execuție ( o decapitare la propriu, ca a femeilor în Iran), nu cu o firească aplicare a unui regulament, până la solidarizarea cu universitatea care a avut acest curaj, în condițiile date, un curaj inedit și eroic. Care n-a făcut decât un lucru de bun simț, poate inutil, poate tardiv: a oprit răspândirea pe ogoarele legii, a unei noi promoții de absolvenți corupți, hoți și ignoranți, de care e și așa inflație. Cineva a mers până la a spune că furtul este irelevant. Ceea ce face să te cam treacă fiorii: sigur că este irelevant din moment ce e atât de banal, nu? E însăși Banalitatea răului.
Cel de-al doilea scandal este legat de desăvârșita impunitate de care se bucură aleșii noștri, imediat ce ajung în Parlament. Nu am greșit cuvântul. El se folosește curent, pe scară largă, cu înțelesul de imunitate, care și acela este denaturat. Imunitatea omului politic se referă teoretic la declarațiile sale publice, nu la fraudă, insultă, calomnie, violență. Or, aleșii noștri, ajunși între zidurile buncherului care e Casa Poporului, pot comite de acolo furt, fraudă, violență, și la greu, calomnie și insultă. Două ziariste au fost insultate, agresate verbal și înjosite într-un limbaj imposibil de admis chiar și la noi. Prima de un așa-zis confrate, alta de un politician.
Stai și te întrebi de la ce trebuie pornit totuși, ca să reparăm încet, dar sigur, poate în ani, poate în decenii, decalajul care ne menține în topul țărilor „altfel” . Încerc un răspuns de un minim bun simț și o maximă ignorare a detaliilor: trebuie să începem de la a ști în ce constă el.
Și acum mă întorc la „șocul Occidentului” așa cum l-am trăit eu, personal, în urmă cu 30 de ani, deja. Acela nu a fost decât în secundar decalajul costând în opulență, în grandoarea arhitecturii, în curățenie, strălucire etc. Pe scurt, nu în avansul tehnic și material creat și aplicat de „ei” în timp ce noi am fost ocupați, unii să ne adaptăm, alții să batem din palme, alții să creăm o cultură de catacombe etc. (Nu-i uit, nu o să mă poată nimeni acuza de una ca asta, pe cei „ocupați” să moară în închisori sau să supraviețuiască acolo. Nici pe cei care au supraviețuit, decent, în tăcerea propriilor cămine.) Dar o secvență ilustrând acel șoc, mi-a rămas încrustată în memorie ca o memă.
Iat-o. O așteptam, să luăm prânzul cu ea, la ieșirea din gura de metrou de la Hôtel de Ville, pe regretata și neuitata mea belle mère, Gisèle. După o îndelungată carieră de infirmieră (la noi, cum se știe, asistentă medicală), aceasta ajunsese să lucreze la serviciul de sănătate al Primăriei Parisului. Lângă stație, se află pe trotuar, o gură de aerisire, pe deasupra căreia dacă pășești, din neatenție și porți un veșmânt, rochie, fustă, suficient de largă, ea ți se ridică, dezgolindu-ți picioarele, cât permit poalele. Momentul în care am fost personal, pentru câteva secunde, protagonista scenei cu pricina, este mema de care vorbesc. Toți cei care au au trecut pe lângă mine ieșind de la metrou, până să mă dezmeticesc eu ce am de făcut, dar toți, tineri, bătrâni, elegant sau casual îmbrăcați, femei și bărbați, au zâmbit îngăduitor-complice când cineva, sau mai mulți, au rostit cuvântul magic „Marilyn Monroe”.
Chiar toți parizenii aceia știau despre ce vorbesc? Văzuseră toți poza, sau filmul, sau expozițiile de artă pop în care acest sex simbol este „reciclat”, „reimortalizat”? Citiseră toți biografiile lui MM, toate revistele glossy etc.? Habar nu am. Mie secvența mi-a rămas și îmi revenea în minte ori de câte ori vorbeam cu un francez, că era profesor, actor, instalator, poștaș, patron la magazinul de Pompe funebre sau de café, infirmieră sau femme de ménage, uimită că dețin toți și toate, un minim bagaj comun de cunoștințe de „cultură generală” de istorie a țării/orașului lor, geografie, politică, literatură, arte, filme și sigur, ușor umilită de mirarea lor, că și eu, cea venită din România ( „un sat de lângă Roma?” m-a întrebat cineva, dar asta e altă discuție).
Am dedus apoi că ingredientele minimale ale acelui strat, al acelui țesut de temelie pe care stă o comunitate, îl dețineau toți care trecuseră prin primii șapte-opt ani de școală. Pe el adăugase fiecare ce putuse și ce dorise, din lecturi, televizor, unii doar dicționarele existente în orice casă, dar stratul comun exista.
Și m-am întrebat, de multe ori, în fața atașamentului/ responsabilității lor față de spațiul comun în care trăiesc, în contrast cu abandonul în care îl lăsăm noi pe al nostru dacă nu cumva ceea ce leagă o comunitate nu este acest minim strat de referințe comune. Dacă liantul, conștiința de sine, conștiința apartenenței la orașul tău, regiunea, țara ta, nu este asigurată de acest strat.
M-am gândit de multe ori, de atunci, umblând prin diferite orașe europene, chiar printre cele în care numărul turiștilor și al „proveniților”, îl depășește pe cel al „localnicilor”, Praga, Varșovia, Paris, München, în ce constă stratul comun pe care stă și atunci când unii dintre aparținători pleacă de acasă comunitatea numită generic „locuitori”. Care ar fi echivalentul pentru ei al acestui mot de passe, memă, constând în poalele rochiei albe a lui Marylin Monroe? Care ar fi acest echivalent pentru români? Dar pentru bucureșteni? Din ce e făcut acel țesut de susținere, care-o împiedică să se împrăștie, ca mierea dintr-un borcan spart, pe care stă conștiința apartenenței? El e important, fiindcă de acolo pleacă și grija/responsabilitate/mândria/iubirea rușinată pentru acel spațiu comun. Și iarăși, mobilizându-mi bunul simț, am ajuns la concluzia că este ceva la care ar trebui să vegheze învățătorul de până la clasa a IV-a și profesorul de umanioare până la a VIII-a. Iar asta oricât s-ar reforma și adapta învățământul la vremuri și la așteptările Măriei sale Copilul. Și hai, dascălii din liceu. La universitate mergi ca să te specializezi, nu acolo afli dacă dacii s-au luptat cu turcii pentru cucerirea/apărarea Occcidentului. Nu acolo înveți unde se pune cratima și deosebirea de sens între imunitate și impunitate, icter și scuter.
Or, la noi, nu pot invoca nici două elemente din care să urzesc țesutul oricât de subțire al conștiinței de sine a Bucureștiului responsabil de cum arată el.
Un domn, pe care am să-l invoc mereu, scriitorul Ion Lazu, a încercat, în disperare de cauză, să creeze o parte a unui astfel de liant, punând pe casele în care au locuit scriitori, plăci memoriale. Așa resimt mereu acele plăci. Nu știu dacă volumul care povestește odiseea lor și-a găsit până azi un editor cumsecade. Deși cartea ar trebui să se afle în casa oricărui licean. Mai știu un domn, arhitectul Șerban Sturdza, care s-a luptat cu o energie inepuizabilă pentru prezervarea Bucureștiului. Nu știu dacă are un loc de unde n-ar trebui să lipsească de-a dreapta primarului Niculoșr Dan, iubitor incontestabil al Bucureștiului, de cursă lungă și el.
Mai îndrăzneam, până ieri, să invoc numele lui Mihai Eminescu și simbolurile iconice, ori de arhitectură urbană generate de el, ca putând să se alăture țesutului acestui strat de conștiință comună, consolidându-l. Nu mai știu ce să zic: în tot cazul, Izvorul din Cișmigiu al lui Eminescu, arăta ieri, 1 martie, 2021, sfâșietor de trist.
