De curând, Editura Cartea Românească Educațional a publicat ultimul roman al Oanei Șerban, „ANII 44”. Un extras din primele două capitole ale romanului ajung la cititori prin intermediul revistei LaPunkt.
ENCICLOPEDIA CELOR MORȚI LA 44
Anii ’44. Anii crizei. Armata Roșie înaintează în primele zile ale lui ianuarie. La scurtă vreme, rușii îi condamnă pe naziști pentru morții de la Katyn. În februarie, Luțk și 60 de femei cad, primul sub sovietici, celelalte sub naziști. În martie, Ungaria rămâne sub nemți, iar în aprilie, în luna păcălelii, URSS declară că respectă suveranitatea și autonomia României cu condiția capitulării necondiționate. Odesa cunoaște libertatea, Bucureștiul se umple de bombardiere. Elvețienii vin la Mogoșoaia, un palat din care ar putea trăi ca în opulența statului lor, dacă nu ieși pe stradă, acolo unde nimic nu mai e verde. În mai, ’44, Armata Poporului e ocupată să ucidă popoare; în iunie, Cetatea eternă e eliberată de americani, britanici și francezi, iar în iunie Thomas Mann își ia cetățenie americană. Ce mare scofală? Într-un timp în care toată lumea moare, e important cum și ca ce mori. În iulie, ’44, Hitler se încăpățânează să rămână viu. August eliberează Florența, care cunoaște o a doua Renaștere. Parisul scapă de nemți; nu îi rămâne decât să redevină un oraș al îndrăgostiților, cât timp sovieticii se mută la București. La noi, mereu a fost mai cald. În septembrie ’44, Bruxelles scapă de belelele războiului, iar London has fallen se întâmplă prima data pe 8 septembrie, de ziua Sfintei Fecioare Maria, când Butler nici nu era în proiect. În octombrie Japonia înțelege de ce 44 e un an rău pentru toată lumea, după primul atac kamikaze, iar în noiembrie Roosevelt își prelungește puțin salutul de președinte. Al patrulea mandat al lui, cât timp Armata a IV-a Română are probleme în Cehoslovacia. În ’44 mor, pe rând, Mondrian, de Saint-Exupéry, Kandinsky. Și mulți eroi. Mulți, care rămân necunoscuți. Așa cade bine faptelor mari, să rămână anonime. Cele mai cunoscute lucruri despre eroii anilor ’44 sunt reductibile la moartea lor. Vă așteptați să fie un roman despre război? Nu greșiți. El este o carte despre cea mai crudă secesiune, a unui bărbat față de viața lui. Nu în anii ’44, dar la 44 de ani, ai lui. Semn că 44 nu a fost niciodată o cifră ușoară.
Nu. 44 de ani e vârsta la care Karol se pregătește să moară. Îl cheamă ca pe Papă, dar multe dintre lucrurile sfinte din inima lui au pălit. Totul a început în ziua în care, pregătit într-ale Domnului, a ales să slujească puterea. Dacă ar fi rămas mai sus de cele pământești, s-ar fi făcut Patriarh. Pentru el, viața într-o mănăstire trebuia să fie o retragere din lume rămânând în lume. O distrugere pe care o accepți, dar în care te implici. Și distrugerea, în fond, e o zidire. Și ce lucrare mai minunată poate fi decât aceea în care cad buștenii, ca-n ultimul act din Zorba grecul, și tu stai căscat așteptând pravila peste tine, greutatea care o să-ți scoată la iveală ușurătatea ființei și care o să te desăvârșească? Între Bergoglio și Ratzinger îl preferă pe Ioan, doar pentru că e mort; Wojtyla îi face posibili pe cei doi și, în plus, a murit la 85 de ani, adică dublul vârstei la care el se pregătea să moară. Astăzi, în țara lui se mai vorbește despre Papi doar în Parlament, atunci când la vreo învestitură cineva întreabă „pe cine ați prefera, pe Papa Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Francisc?”, sau când vine vorba de Netflix și popcorn într-o seară în care fugi de sex. Nu e o blasfemie să vorbești despre papi și despre sex în aceeași frază, căci asta înseamnă dreptatea dintre sacru și profan care se cască în astă lume și, cumva, asta însemna și viața lui. Educat între cele mai sfinte și sedus de cele mai umane. Totuși, Bergoglio e marele microbist. Pe Benedict îl bate la fotbal și la roluri. Purtătorii de cruci n-au demisii, au retrageri. Ziua în care Bergoglio vrea să se retragă ca Arhiepiscop e ziua în care Benedict vrea să lase în urmă Sfântul Scaun care devenise prea mare pentru el, în timp ce propria-i ființă îi ajunsese prea mică. Dar într-o lume în care doi Papi locuiesc în același Palat mâncând Pizza Diavola, și Karol poate să mănânce oricâte fructe interzise, asumând că poate fi Bergoglio și Benedict și mulți alți autori din literatura pe care o sorbea cu aceeași plăcere cu care turna Canard Duchêne într-o cupă. Acesta era sfântul lui potir, lângă care se strângeau, în fiecare noapte, tot mai multe Magdalene. Marea lui dramă e că în el trăiau mulți papi, mulți scriitori, mulți autori, multe orașe, mulți păgâni și mulți îngeri căzuți. Din cauza asta, la el în suflet era mereu înghesuială, iar la el în casă era gol. La 44 de ani, tot ce poți să faci, când trăiesc atâția oameni în tine, e să pleci din lume. Adică să te pregătești să mori. Așa că trăia pe măsura nimicului.
Se trezea diminețile și dacă nu avea o fecioară uzată lângă el, care să-l mintă că e cel mult al doilea bărbat pe care îl cunoaște în viața asta și primul care îi trezește trupul – într-un joc de cuvinte în ton cu dimineața – intra în duș și își spunea că mai e puțin. Câteva luni și gata, va ajunge un veșnic turist, până își va da obștescul sfârșit. Deschidea televizorul, despre care știa bine că ține loc în casa muritorului de rând de operă, teatru, cinema, bibliotecă, flașnetă și gramofon, și se uita repede peste cele trei sticle de parfum, care erau singurele puncte fixe, dar interșanjabile din viața lui. Oricare unul dintre cele trei, de la zi la zi, niciodată altul. Lua telefonul și îi scria ei că a greșit și că vrea să iasă din scena vieții cu o oarecare demnitate, și celorlalte că ar vrea să ia viața de la capăt cu ele. Ei îi spunea că se pregătește să moară, lor le spunea că s-a întors din morți. De fapt, el nici nu începuse să trăiască la modul serios, dar dacă îi spuneai asta într-un restaurant, cerea nota, te lăsa acasă și nici nu te atingea la plecare. Dacă îi spuneai asta la telefon nu îți mai vorbea, cu puțin noroc răspundea după zece ore când, sculat fie dintr-un pat al unei nimfomane, fie din canapeaua în care a adormit îmbrăcat de nervi și de lehamite, își aducea aminte că, printre multele lucruri neîncheiate pe care le are, e și o discuție incomodă cu tine. La 44 de ani, dacă nu murea, se omora el. Creștinește, indirect, adică implicat. Versiunea cea mai dulce era să moară cu o fată lângă el. Una cu care să vadă soarele la venirea și la plecarea pe un cer albastru de Normandie sau într-un colț uitat din țara Galilor, căreia să îi spună că e al ei oricât de mult relația lor va fi considerată un nimic provizoriu și seducător și că în clipa în care ea va ridica pretenții el o să fugă, ca mingea de foc la asfințit, pentru că are treabă să mai răsară și în alte colțuri de lume. Între ei doi, multe povești spuse de el și auzite de ele, cărți citite și povestite de el și auzite de ele, vieți trăite și povestite de el, și terfelite de ele. Fete tari de urechi, dispuse să râdă și să bea. Fete cu mâini lungi, sâni frumoși, păr drept, picioare sculptate, fete care își poartă trupul în tăcere și îl dau în zgomot. Alternativa era să moară la domiciliu, la o zi de sărbătoare, citind Moët, iubire? Ultima carte a lui Daniel Steel, cumpărată de la Inmedio, de unde lua, alternativ, ghiduri de călătorie pe care nu va mai apuca să le facă, două jurnale culturale și ceva presă umoristică și tragică, de tip Charlie Hebdo. Și el râdea mult și își ascuțea umorul în destinul tuturor, dar uite că pe el nu îl omorâse nimeni. Poate trebuia să se mute în Franța și să lucreze aici, la redacție, așa încât cineva să îi zboare creierii geniali la primul articol despre sfânta biserică din Islam scris cu obrăznicia lui Bokowski. Dar nu. Tot ce îi plăcea din Franța erau lavandele de Provence, vinurile de Miraval, circurile plutitoare despre care citise într-un manuscris nepublicat al lui Daniel Steel, dat pe sub mână în două tiraje standard – uneori părea că se vede pe el în paginile acelea – și fetele care vorbesc franceză. Puteai să îi spui orice, dar la un Voulez-vous couchez avec moi? își vindea sufletul, îți spunea că ești femeia vieții lui și că ar vrea să plece cu tine într-o vacanță la Napoli, pentru că, nu-i așa, ce franțuzoaică vrea pe coastele lui Macron când el știe istoria pizzei Margherita pe de rost și toate cotloanele ulițelor romane? Adică, știa tot ce e mai seducător și nefolositor pe pământul sub care el voia să înainteze tot mai repede. Decența celor 44 îl obliga. Deși el avea jumătate din vârsta lui Wojtyla când a murit, se iubise o primăvară cu o fată care avea jumătate din vârsta lui. Așa era toată biografia pe care voia să o îngroape, un domino. Era o enciclopedie de fată, căzuse de două ori examenul de admitere și tot de atâtea ori în inima lui. Nu înțelesese că unui înger căzut nu mai ai cum să îi mai pui aripi – prietena lui îi spusese la o masă, dar lui i se părea că ideea asta e ori de la Schlegel, ori de la Sandra Brown, ca orice chestie subtilă și complicată care poate să fie genială și obscură sau formidabilă și populară. Pe fătuca asta o crease o altă amantă, mai mare și neconsumată, din lotul femeilor mature și nedesăvârșite, de vreo 40 de ani, adică fix jumătatea vârstei Patriarhului Chiril al Moscovei. V-am zis că nu e nimic sfânt în povestea asta, dar nu m-ați crezut nici unul. Și pe doamna asta minunată o crease alta, la rândul ei, și tot așa. Pentru că în viața lui orice femeie o crea pe alta și orice femeie o completa pe alta. Și cum era un pretențios, era nevoie de multe femei care să compună, cu mic cu mare, un ideal. Una era amanta perfectă, alta era mitul fructului interzis, alta era o ticăloasă lipsă dintr-o conjurație, alta era o subalternă. Lista putea continua. Ele veneau mereu în loturi, în care cele mai posesive erau lăsate la urmă. El voia să posede și să fie amăgit, dar nu voia să fie posedat și părăsit. Dificilă sarcină.
Pe locul cinci din top era și ea, prietena nouă, un fel de maică de la palatul papilor, care nu s-a calificat să fie nimic. Nici femeie, nici iubită, nici amantă, nici prietenă, nici subalternă, nici umbră, nici lumină, nici pierdere de vreme, nici umplere de timp. Cu ea vorbea cel mai mult, căci ea, fiind nimic, era regină în tot dezastrul vieții lui. În fond, ce face o regină să rămână încoronată? Discuțiile cu bufonul pe care nu-l decapitează niciodată și care rămâne feblețea ei, cunoașterea tuturor celor care fac din patul regal o lume în mișcare, capul suficient de mare cât să stea pe el o coroană și inima suficient de umilă cât să ierte și să uite tot ce el a făcut de neiertat și de neînțeles pentru un om. Din umilința ei se trage puterea lui și orice nebun care are de gestionat o putere are nevoie de așa ceva în viața lui. Altminteri se irosește. Însă chiar și așa, el se pregătea să moară, oricât ea se încăpățâna să îl țină viu. Un nimeni voia să țină viu pe cineva care iubea nimicurile și care voia ca viața lui să fie dincolo de aici, adică niciunde, pentru că nu mai avea rădăcini, nici poftă de viață, nici încredere în el, nici speranță de a iubi și a fi iubit fără ca cineva să îl umple de reproșuri și de culpe. Așadar, povestea aceasta este despre doi absurzi într-o lume care e și mai absurdă pentru că fiecare are dreptatea lui, doar pe jumătate. El avea dreptate că omenirea asta e pierdută și oamenii nu mai au simțul realității, dar nu știa câtă iubire poate să mai încapă în inima lui și câte roluri i-au rămas nejucate. Ea avea dreptate că între el și restul bărbaților care practică amantlâcul neinteligent și bădăran, și pentru care Faust e vreun personaj de pe Halmark, nu există nimic, dar nu știa cine e el, de fapt, pentru că niciodată nu a lăsat-o să îl cunoască. Ea credea că l-ar fi putut iubi, fără să își pună problema dacă pentru totdeauna, dar știa că dacă trebuie să pună verbul acesta într-o propoziție trebuie să fie și el acolo, el credea că e bun pentru absolut oricine în lumea asta mai puțin pentru ea. El o bănuia că ea a făcut din el un capriciu, deși era maestru la a rămâne blocat în nostalgii bolnăvicioase și în amintirea unor femei care prezentau spețe amoroase nerezolvate și urgentate în dezastrul acestei vieți, ea îi spunea că are o dorință și că asta nu are de a face cu nimic altceva, cu atât mai mult cu prietenia dintre ei, care nu există, pentru că el avusese grijă să o sacrifice într-una dintre primele sărbători ale anului, în care un sfânt umblă cu capul pe-un taler. El voia să moară pentru că nu îi mai rămăsese nimic. Ea voia să trăiască pentru că nu începuse nimic. La un momentdat, s-au înțeles.
Aveau să facă lucrurile în ordine, întâi ca ea, apoi ca el, și toți vor fi fost fericiți. Dar chiar și când, dimineața, își dădea cu parfum și ieșea din casă, circulând pe străzile unei capitale pe care în interbelic treceau marii autori ai imaginației lui, el își spunea că Meseria de a trăi[1] e un lucru formidabil dar nu pentru el, și că are vocația de face lucrurile așa încât să murim cu toții-n chinuri[2]. Pregătindu-se de moarte, se pregătea de Prăbușire[3]. În istoria celor căzuți, a celor pe care îi iubea pentru că nu s-au mai putut ridica, se aflau membri Casei Usher, Podul din Genova, Imperiul Roman, câteva avioane cu nevinovați și motani care oricum mai aveau opt vieți și nu contează în logica acestei căderi. El se pregătea însă să cadă ca Scottie, cel care de multe ori îi spusese unei femei M-aș omorî pentru tine[4]. Era însă un egoist, nu ar face asta niciodată. S-ar omorî pentru el, niciodată pentru altul. Într-o zi, când s-a văzut cu ea la un cappucino, după ce a vărsat puțin din pahar peste genunchii ei, i-a citit din roman: „un om se poate prăbuși în mai multe feluri – poate cădea în cap, caz în care puterea sa de decizie este preluată de alții, poate cădea fizic, caz în care nu mai are altă soluție decât să se dea pe mâna oamenilor în halate albe, sau poate cădea nervos”. Citea și râdea glorios. Ei îi plăcea mai mult să îl audă recitând. Prima dată când i-a făcut onoarea i s-a părut că e o glumă. Când a văzut că recită în serios, și-a ținut respirația și l-a ascultat. Ea îi scrisese, el recita. Râdeau împreună. Era perfect, într-o lume în care nu ai cui să îi vorbești ca să te asculte, nu ai cui să îi scrii ca să citească, nu ai cui să îi zâmbești ca să îți râdă. Dacă îl întrebai pe el, ea avea să îi scrie necrologul într-o zi. Dacă o întrebai pe ea, el avea să îi povestească un amantlâc cât ea se chinuie să își dea ultima suflare. Ea ar fi murit ascultând, el ar fi continuat de vorbit și după ce ea nu ar mai fi fost acolo. Posibil să nu își fi dat seama niciodată că ea nu mai e, decât atunci când râsul de unul singur ar fi devenit insuportabil. Poate că acesta era marele lui secret, căuta o femeie cu care să râdă, nu cu care să sufere, la asta se pricepea de minune, și dacă nu sufereau ele, se simțea el să le ajute. Citea și se minuna! „Auzi, poate cădea în cap. Asta mi se întâmplă mie. Poate cădea fizic. Oricum sunt bolnav. Poate cădea nervos… atunci va fi gata, cad buștenii”. Ea încuviința cât timp el continua să citească răspunzând, pe sub masă, la câteva mesaje, adică aranjând câțiva bușteni care se vor prăvăli peste el. Scottie a murit de alcool și de iubire. Așa avea să facă și el, adaugând tot mai multe o-uri la cuvântul descins din Dyonis și tot mai mult abuz peste uzul iubirii. Se mai uita din când în când la ea și o întreba „ce, ce nu îți convine, e o moarte memorabilă!”. Ea se necăjea, el o lua peste picior. Iar când pe ea o lua râsul, se întâmpla întotdeauna pentru că el se inflama de la ceva: o târfă tristă sau un idiot profesional. Lumea era împărțită între ei.
La 44 de ani, urma să moară. Într-o vară, o vară în care mulți patriarhi și mulți președinți erau născuți. Ea nu vedea nicio urmă de Papă în el, doar un teren de fotbal pe care cel mai bun atacant își dă autogol în fiecare dimineață. Se uita la el, cu toleranță, îl săruta pe frunte, singurul gest care o liniștea, și își spunea: „Ăsta nici măcar nu merită să moară la 44 de ani. Ca să mori la vârsta asta, trebuie să ai o demnitate. Nu o oarecare demnitate, ci o demnitate”. Cine mai murise la 44 de ani? Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry. Și-a dat sufletul pe Mediterană, și nici măcar nu a murit ca un prinț. Vrei prăbușire? Ia de aici, aviator căzut sub bombardamentele antifasciștilor. I-au găsit în ape brățara gravată cu numele lui. Tu, dacă mori, eu ce găsesc de la tine?” Se uita la el și își spunea replica de la jumătatea Micului Prinț – ești responsabilă de ceea ce îmblânzești. Dacă ar fi reușit să facă asta, ar fi devenit responsabilă pentru el. Deja el trăia sălbatic. Dar ori de câte ori îi vorbea, îl atingea, îl dojenea, ea spera ca el să se înduplece față de el. Începuse să se oftice că el nu vedea mai departe de ea, că ea era acolo doar ca el să se împace cu el, fără ca ea să aibă vreun câștig. El însă, așa cum era acum, adică așa cum îl prețuia ea, nu merita să moară la 44.
„Cehov murise la 44 de ani, înainte de război, tot într-o vară, răpus de tuberculoză. Dar cine ești tu să îți dorești să mori la vârsta lui și în anotimpul lui? Simplul fapt că îmi spui mereu Mor, așa cum Cehov îi zicea lui Schwöhrer, e o aroganță. Te văd însă pățind ca el restul poveștii. Primind o cupă de șampanie în loc de un balon de oxigen, murind vesel și spunând-i femeii (oricare se va nimeri să fie) – N-am mai degustat de mult șampanie, așa cum îmi spui și tu mie, în zilele tale de post și grijă. Cine ești tu să mori așa senin când nu ai scris decât proză scurtă, când nu m-ai învățat încă să desfac dopul de la șampanie fără să masacrez lustra și când nu m-ai lăsat să plâng niciodată pe umărul tău? Să plângi pe un mort nu are nici un farmec, toți creștinii lipsiți de decență și marcați de isteria dispariției fac asta. Cine ești tu să mori ca al meu Gogol, de epuizare! În casa lui Tolstoi, neterminând Suflete moarte și ajungând una cu ele? De ce faci ca el, te chinui să nu adormi, te trezești din somn, te îmbolnăvești între ele? A murit înconjurat de pâine caldă, delirând, apucând o scară dintre rai și iad, pe care o vedea numai cu ochii minții. Cine ești tu să mori în tot atâția ani de domnie câți a avut Augustus, 44, când tu nu ți-ai crescut încă nici măcar cetatea ta, dar un imperiu? Cine ești tu să faci naveta între rai și iad cu o femeie, la 44 de ani, câți avea Thoreau care făcuse din nesupunerea civilă marea piesă dintr-un puzzle filosofic, care avea mai târziu să fie citată de Luther și Mahatma Gandhi? Iubise o fătucă pe care o ceruse de nevastă și care l-a refuzat, semn că toți faceți la fel, ăștia de vă încăpățânați să faceți un hotar de lume la o vârstă la care Platon zice că abia atunci reușiți să vă cârmuiți singuri, pe voi înșivă. Cât ai înțeles tu din ce îți pune sângele în mișcare așa încât să îți permiți luxul de a muri, chiar și executat, la 44 de ani, vârstă la care Maria, Regina Scoției, singurul copil legitim al unui rege curvar sfârșește executată de Regina Fecioară, după ce cunoscuse văduvia chiar după majorat și guvernase, de una singură, două țări? Ah, ce țări, state pentru care te-ai bucura să mori oricând și ai merita să faci asta! Uite ce femei, ce poveste, ce caractere pe care le-ai pune în vitrină și ai spune că n-au ce să caute lângă tine. Fata unei catolice, ucisă de fata unei protestante, fata urmașei Sfântului Scaun, ucisă de fata celei care își spunea cea mai fericită. Cea mai sângeroasă regină, ucisă de fiica celei care face protestantismul religie de țară și moare decapitată și înhumată în altă religie decât a ei. Uite aici tragedii. Vrei să mori la 44 de ani, ca Pollock? Fă din viața ta o operă de artă. Dă-mi ceva. O pictură lichidă, dar nu cu șampanie. O pictură abstractă, dar nu o caricatură de amor de la tine de pe canapea. Pollock avea flexibilitatea pe care tu nu o ai – picta nu pe șevalet, ci pe jos, pe podea, de unde putea să își ducă tușele oriunde. Pânza nu trebuia să stea ca o femeie, la perete, ci mereu pe jos, întinsă, ca o doamnă. În felul acesta pânza avea presiune. Un cuvânt drag ție. Și totuși, ce ai măzgălit tu, în afară de spuma de lapte pe un cappucino, ca să mori la vârsta asta? Ca să mori la anii ăștia, trebuie să fie ori un izbăvit, ori un condamnat.”
În timpul acesta, el îi citea, în continuare, din Scottie. Ea îi urmărea buzele rostind Prăbușirea și se uita la pupilele lui cum se dilată, încântat că mai e puțin. „Blândețea nopții, ai citit? Formidabilă!” Și în timp ce el îi povestea acum din amintirile altei cărți, tărând-o cu el prin singura călătorie pe care au făcut-o vreodată, aceea în memoriile locurilor pe care le-a vizitat și din care a simțit pământul mai blând sau mai nerăbdător, ea își ducea cearta surdă cu el, în mintea în care îl încuiase, ca să stea puțin de vorbă.
„La 44 de ani Spinoza a murit blamat că i-a dat lui Dumnezeu întindere. Singura întindere care te interesează e a unui corp de femeie, mereu altul, niciodată suficient, dar necesar, cald și istovitor. A murit frecând o lentilă, când alții o freacă prin viață, a plecat din lume lăsând în urmă un eseu despre curcubeu și un Tratat despre cunoaștere. Știi cum a murit marele monist? Luat de Dumnezeul care e Natură după o boală de plămân cauzată de suflul asupra lentilelor șlefuite și de înghițirea prafului. L-a ucis lentila, atât de mult frecată, așa că să îmi spui tu mie nu ce pui în loc de lentilă, ci ce lași în locul eseului despre curcubeu? La 44 de ani a murit Lawrence, ah, dragul meu Lawrence, pe care îl citeam în adolescența în care nu îmi închipuiam că există bărbați ca tine decât în cărțile scrise de el. Nu e suficient să vezi atâta sexualitate din partea unor femei, e magistral să faci din ele o artă, din fiecare geamăt, fiecare chicot, fiecare urlet. Astea sunt intensitățile cu care te iubește o femeie, ca să știi și tu, acum la 43, până nu o mierlești. Amantul doamnei Chatterley, tratatele despre inconștient, scrierile despre fii și iubiți. Ăsta condei. Moare după ce face ceva ce stă și în puterea ta: divorțează o femeie, o ia în căsătorie, moare repede după aceea. O desparte ca să o lase singură! Și totuși, tu nu meriți să mori la 44, nu ca Bruegel, care a ridicat Renașterea, în felul lui, în vreme ce tu citești Prăbușirea. Tabloul nunții și Turnul Babel sunt ceva ce tu ai trăit, pot să accept asta. A lăsat în urmă doi băieți, o fiică despre care nimeni nu știe nimic, câteva amante și o reputație de sarcastic. El a pictat biserici, tu ai vorbit din ele. Mai ai până iei în serios ce ai vorbit, ca să poți dormi, preț de câteva ore, acolo, debutul veșniciei tale.”
Citea întorcând capul, din când în când, după un corp de femeie. Avea un ochi format pentru un suflet deformat de atâtea forme. Ea s-a uitat după privirea lui care se lungea ca un compas și i-a zis:
-Ce îți lipsește?
A oftat, strângând paharul de cafea între palme.
-Mai e puțin.
-Vreau să îți spun o poveste.
Ca de fiecare dată, a râs puțin la ea, așa cum făcea ori de câte ori ea îi lua răsfățurile prea în serios, așteptând o lecție pe țeavă, cu explicații bine brodate.
-Spune. Dar o să mor. Vine 44.
Și pentru prima dată, ea i-a zis ceva ce el nu credea să audă.
-Hai să îți povestesc cum se moare la 44.
Orice ar fi spus ea, el avea o moarte a lui, o moarte pusă bine, cu tipicurile ei. Gâturi de sticle, gâturi de doamne. O moarte pe care ea avea să o trăiască și el avea să o moară, dacă toate lucrurile mergeau ca în capul lui. Văzându-l așa absent, s-a răzgândit. I-a scris o carte, Anii 44. Anii crizei. O carte pe care el a citit-o în rutina lui, între trupuri de femei, corpuri de cunoaștere și suflete moarte. Doar cu Gogol începea ideea întregului manuscris. O carte din care mai citea după ce îl epuiza o femeie disperată că ar putea să îl piardă, după ce îl mințea o altă, după ce îl amânau sau îl agasau tot atâtea. O carte pe care ea i-a scris-o cât o îngrijea pe a lui, pentru că deși îi scrisese multe alte cărți, în niciuna nu îi spusese negru pe alb că pentru a muri la 44, trebuie să faci ceva memorabil. Iar el trăia din memorii, nu din ceea ce te aruncă pe catapulta istoriei, din care ajungi ori în rând cu băieții răi, ori în ceata oamenilor de treabă. Mai mult de atât ea nu va mai avea ce să îi spună în viața asta, iar el știa foarte bine că în timp ce multe l-au avut la inimă cât el se pregătea să moară, ea chiar îi dăduse una. Așa începe Enciclopedia celor morți la 44.
„PROBABIL PENTRU CĂ SUNT BEAT, NU?”
(…)
În fine, îi era dor să îi spună că mai are câteva luni și pică, la 44. Azi dimineață îi trimisese primul capitol din seria ei de morți celebri și căzuți la 44. Băuse un ibric de cafea și își luase rochia lungă, roșie, de piele, strânsă până la șolduri și plisată în jos, ca să îi dea sentimentul de eleganță acolo unde viața păstra numai situații strimte, sufocante, de o culoare pământie și muribundă. De o săptămână, plângea necontrolat. Asta o angoasa de două ori: o dată, că nu își mai era în propria ei stăpânire, a doua oară, că nu putea să se oprească. De obicei, când o năpădea tristețea, scria. Așa învățase să supraviețuiască. Ea scria ca să rămână vie, nu ca să fie cunoscută. Scria pentru că acolo, dintre mâinile ei, ieșeau, în pagini, toate lucrurile despre care nu ai voie să vorbești, pentru că dau suferință; toate cuvintele pe care nu ai voie să le pronunți, căci nu dau bine pe gura unei doamne; toate gesturile pe care nu ai voie să le reclami, căci ești nimeni în fața celor pe care îi judeci. Mai târziu, a descoperit un sens nonegoist al scrierilor ei și a început să se folosească de scris ca să îi dea lui o memorie de împrumut, una la care să se întoarcă oricând vrea să aibă la îndemână o clipă trecută, o replică memorabilă sau un sentiment de care a uitat vindecându-se, dar care poate oricând să se întoarcă și să îl distrugă. Anii 44 erau, pentru ea, o muncă de arhivă pentru bărbatul la care ținea pentru că nu semăna cu nici un altul și nu înțelegea de ce o vrea el să se termine lucrurile pentru sine așa cum se termină pentru atâția alții, la cei 44 de ani. Și-a luat geanta, pantofii cu toc cui, pe care îi purta ori de câte ori voia să stea deasupra gunoiului din viața asta, o eșarfă de pe umerașul pe care stătea spânzurată cravata de la el și o serie de hârtii, majoritatea analize. I se spusese că dacă mai plânge din nimic, trebuie să primească ceva pastile care să regleze chimic dezechilibrul neurotransmițătorilor, mai cu seamă serotonina și noradrenalina. El se gândise în urmă cu câteva săptămâni să îi rezolve problema cum poate, și îi dăduse de citit Houellebecq, Serotonina, cel mai probabil pentru un fragment despre colapsul social-democrației, de la pagina 139 din ediția românească. În mintea ei, alte probleme din cartea asta contrastau cu viața lui. Cum e posibil să îți placă un roman în care părinții unuia se sinucid împreună, cu un pumn de pastile, pentru a termina viața asta așa cum ea își găsise sensul, prin simpla lor alăturare din motive de dragoste, câtă vreme tu nici măcar nu te culci cu o femeie care te iubește? De ce să îți placă unul care scrie ca Bukowski, deși e de trei ori mai deștept decât el, dar care sfârșește de două ori mai prost? Dacă astea erau niște patternuri care depuneau mărturie, de fapt, despre ce îi e lui mai frică pe lumea asta? De la Houellebecq, ei îi plăcea La Poursuite du bonheur, dar el ar fi zis că e un titlu de comedie, nu de volum de poezii, și că așa ceva e oricum o pierdere de vreme, căci dacă e să sacrifici ceva timp din viață o faci nu pentru fericire, ci pentru ceva ce seamănă cu ea, dar te poate distruge mințindu-te frumos. I-ar fi recomandat și eseul de la Flammarion, «J’ai un rêve», Bordel, dar se gândea să nu se supere pe ea și să o ia personal.
În drumul ei spre doctor, capitala i se părea tot mai răcoroasă și îmbâcsită. Sub podul de lângă metrou, niște idioți din administrația publică atârnaseră un banner negru pe care scria cu litere albe, aplecate, mai că păreau leșinate, „Alături de tine”. O prostie. Ea era o partizană a singurătății, știa că nimeni nu poate fi alături decât într-un sens fizic, și chiar și așa, cele mai nesuferite singurătăți apăreau când fiind cu un oarecare, te simți de două ori mai singură decât dacă ai fi stat închisă cuc într-o cameră uscată și neprietenoasă. A primit un mesaj de la el, în care scria sec „Scottie”. Mai avea apucături din astea. „Al” era pentru „Bundy” și „M” pentru un analfabet ilustru, nici nu își mai amintea dacă era un băiat cu două nume mici ori nu. În rest, era un zgârcit la feedbackuri, pe care le dădea de obicei în bloc, când îți era lumea mai dragă, să te înece de tot. Pe whatsapp nu făceai hermeneutică, acolo doar deschideai canale de comunicare, cât de multe și de diverse, care păreau un fel de ruletă ce îți aduce la schimb ba o poză indecentă, ba o replică halucinantă, ba o tăcere surdă. Mai venea, de la ea, câte un document. Aveai de ales, ori citeai și te îngrozeai tăcând, ori înghițeai și te gândeai ce să îi faci ca să o pedepsești pentru curajul de a te mai fi scris o dată.
În dimineața aceea, el se trezise cu greu. Era 8 dimineața și se despărțise de ziua de ieri în urmă cu două ore. Pe la 4 dimineața îi scrisese ei și abia pe la 5 închisese televizorul. Ceva HBO, complet plictisitor. Avea o banană în frigider și ar fi mâncat o omletă undeva în colțul străzii, dar era prea departe la lenea corpului lui. S-a așezat pe canapea să citească. Un loc bun, locul marilor începuturi, locul din care filmele lui Fellini se simt cel mai bine.
„Unul dintre cei care a îndrăznit să moară la 44 de ani a fost Fitzgerald. A făcut-o într-o noapte care n-a fost blândă și nimeni nu a știut, foarte clar, de ce. Nici măcar el. Ce nu știi, nu-ți face rău. Pentru public, moartea lui e o minciună. Tuberculoză. O boală elegantă, care te stinge cu convingere. În plus, pe certificatul de deces stau scrise două calificări insidioase, de la care poți reconstrui anamneza pacientului muribund, indiferent că e Scottie sau oricare alt amărât, căci a fi geniu nu te face să mori mai spectaculos decât un ordinar, dacă împărtășești aceeași boală cu el. Recurentă și Însoțită de hemoragie tuberculoasă.”
A ridicat ochii din ecranul telefonului din care citea. „Îmi place cum sună asta. Recurentă. E o boală ca fetițele astea ale mele, care pleacă și reapar, ba când sunt pe cai mari și vor ceva facilități, ba când au o pauză de viață de la aventurile lor.” Hemoragia însă nu îi era un cuvânt pe plac. „Să mai vedem ce scrie aici”.
„Fitzgerald a prins numai 44 pentru că mai mult de jumătate dintre ei i-a dat alcoolului, iar alcoolul s-a priceput, în schimb, să îi fure tot ce i-a mai rămas. Biografii insistă că un atac moderat de tuberculoză la cinci ani de la începutul Primului Război Mondial l-a nenorocit. Medicii au dat însă un alt verdict, unul rușinos pentru epocă: a murit alcoolic, sângerându-i varicele esofagiene până n-a mai rămas nimic din el, decât un pântec îmbinat de prostie și otravă”.
Râdea. Nu există „atac moderat”. Decât pe whatsapp și în presă. Se uita la sticla de Canard-Duchene de pe masă și la folia de silimarină uitată pe noptiera din dormitor. „Sunt bolnav. Nu mai îmi place cum stau cămășile pe mine, nici pielea pe sub ochi. Trebuie să mă liniștesc. Renunț la șampanie imperială și la bere blondă și pot să pun în loc o mitomană cu apucături de oligarhă sau o siliconată cu păr vopsit, și măcar nu o să sângerez. O să mor nebun, desigur, dar cu toate vasele intacte.”
A mai scrolat un paragraf.
„Puțini știu că între plămâni și ficat, Scottie a avut și o inimă care a explodat de două ori în anii 30. Două infarcte, probabil unul făcut din dragoste pentru Zelda, fata lui de aur, așa cum o alinta, altul din capriciu pentru vreo femeie ușoară care cânta jazz”.
Își duse mâna dreaptă la piept și își spuse: „nu, mai obosesc când urc scările dar nu, mușchiul acesta nu m-a dezamăgit niciodată. Al inimii, zic”. Era însă puțin ipohondru. Dacă îi spuneai că bănuiești la el vreo boală, un mimetism răsunător se declanșa și tot ce citea într-o pagină de Google devenea, în două săptămâni, dosarul lui de simptome.
„Ce șochează în biografia lui Scottie e genealogia unui infarct. Primul a fost banal. În fond, prima dată e mai greu și la cât de rău iese, îți dorești să uiți. Al doilea însă, a fost de neiertat și de nepovestit. După prima pățanie, a simțit nevoia să schimbe ceva. Femeile își schimbă culoarea părului sau parfumul, după o dezamăgire. El și-a schimbat locuința. Și-a luat un apartament simpatic, deloc robust, dar nici steril, într-un imobil pe care l-a împărțit cu Sheilah Graham, o tipișoară care scria cancan. Avea și el nevoie, vedeți bine, de doza lui de kitsch în viața sa. De ce, când tu ai scris Dincoace de Paradis, să nu sfârșești cu un fel de fata de la pagina cinci din epoca jazz? Adevărul e că nimeni nu prea știe ce a fost între ei, altceva decât că ea avea o cameră la parter și el la două etaje distanță. Când urca la ea, era deja obosit și gâfâit. Nimeni nu știe dacă suflările lui grele erau de emoție, de oboseală sau de plăcere. Cert e că în 1940, cu cinci zile înainte de Crăciun, au mers împreună la premiera filmului This Thing Called Love. Poate că și Scottie a pățit ca noi toți, o incredibilă și imposibil de gestionat alergie la cuvântul Iubire (altfel de ce să îți vină să mori când fusese în locuri mai rele decât la cinematograf, de pildă, în război), căci Graham povestește că a ieșit clătindu-se din sala de cinema, cu o oarecare împleticeală a picioarelor, din pricina căreia a privit-o în ochi și i-a spus Probabil pentru că sunt beat, nu? Ea nu s-a agitat, căci, de obicei, viața cu el așa era, o uimire continuă în fața extazelor bahice. Era amuzant și beat și treaz, genial cu alcool și spectaculos fără. De la un punct, era și greu să faci diferența.”
„Așa și cu mine” se gândi. „Într-o zi, nu o să mă mai creadă nimeni că sunt trist și dezamăgit. Dar or să se prindă că nu sunt bine dacă nu mai răspund la mesaje câteva ore.”
„Ultima noapte a trecut pentru Scottie cu ceva dureri de inimă și amețeală. I se păru că e o mahmureală clasică. Dimineața, a mâncat ceva ciocolată neagră și s-a apucat să scrie editorialul din Princeton Weekly. La un momentdat, nu îi ieșea un rând. Apoi o idee. Peste câteva secunde, un cuvânt. De la o criză de inspirație, a ajuns la o criză de respirație. Atunci, ridicându-se din scaun și făcându-se una cu covorul care îmbrăca podeaua, inevitabilul s-a produs. Prăbușirea. La 44 de ani, Scottie a murit nu cu fața la o femeie, ci cu fața la covor. A murit cu spatele la amantă, nepregătit, adică neîmpărtășit, căci în ziua cu pricina nu mai băuse nimic.”
„Ciocolată. Bun. Bine că nu era vanilie sau bezea, că n-aș fi suportat”. Continua să citească.
„A murit cu un testament modest, în care a cerut o îmnormântare ieftină”.
A căzut pe gânduri. „Or fi fost fetițe după el? sau măcar ceva șampanie să îi fi dat vreunul de pomană. Măcar atât, după ce mori prăbușit și mânjit de ciocolată la gură”. Și-a înfrânt dansurile de idei și a continuat lectura.
„Nimeni nu știe că Prăbușirea nu a fost simplă. S-a stins fără să se chinuie, dar indecent. Pentru că nu a fost un catolic bun, biserica a refuzat să îl primească așa cum oricare alt creștin și-ar fi găsit somnul veșnic în brațele lui Dumnezeu. Dintr-un spital de nebuni, destul de flamboyant, făcut pentru burghezi cu boli ale sufletului, Zelda, fosta lui nevastă, a plătit consistent să îl vadă sub pământul din Rockville. De fapt, a plătit pentru opera ei. Puțin mai târziu, în 1948, mormântul lui Scottie s-a deschis. Deasupra lui a venit Zelda, moartă în urma unui incendiu. S-a pârjolit puțin, la cât l-a fript, toată viața, pe bietul Fitzgerald. Au stat unul peste altul vreme de 27 de ani, așa cum nu au stat în timpul vieții, și asta nu din dragoste, ci din zgârcenie. Când Scottie a murit, Zelda a plătit bine doar să îl știe îngropat cât mai departe. Nu a plătit și pentru confort. Luând un singur loc, Scottie a luat-o din spatele veșniciei, până în ziua în care Arhiepiscopul de Washington, Baum, a dat binecuvântarea ca cei doi să fie reînhumați în Cimitirul Sf. Maria. Așa că Scottie a mai văzut lumina zilei, chiar și după ce a murit. O dată, când Zelda a venit să îl înghesuie, a doua oară când, din milă, capetele încoronate ale bisericii au decis că atâta veșnicie unul peste altul e prea mult, chiar și pentru unul ca el. I-au făcut un mormânt cu o oarecare demnitate peste care stă întinsă piatra funerară cu un epitaf transgresiv, constând în ultima frază din Marele Gatsby: So we beat on, boats against the current, borne back ceaselessly into the past. Nu știm dacă cerul înstelat de deasupra lui Scottie seamănă cu bolta de astre din Valea Cenușii, unde Tom Buchanan avea o amantă cu care o distrusese pe Daisy, și nici dacă în lumea de dincolo, harpa arhanghelilor sună a jazz. Ce știm însă e că viața e exact așa cum a descris-o Scottie: pare că ne dăm în bărci de la zi la zi, până ni se scufundă corăbiile.”
Stătea și se gândea că dacă ar fi să moară, s-ar bucura ca cineva să îi bată niște Sorescu pe cruce, ca să se știe că în acel loc odihnește cineva care „face naveta între rai și iad cu o femeie”. El credea că lumea de dincolo e ca în ghidurile lui de călătorie, un etern frecuș între eden și colțuri de pierzanie. O veșnicie petrecută într-un loc era ceva de neconceput, chiar și pentru un teolog ca el. Continua să citească:
„Scottie a murit înainte să termine Ultimul magnat. Însă soarta și-a mai bătut joc o dată de el în ’44, când Wilson, prietenul său bun, a publicat-o cu un titlu modificat: „Iubirea ultimului magnat”.
Închise documentul și deschisese o fereastră de whatsapp.
„Tare asta. Tare. Tare. IU-BI-REa ultimului magnat. Mor de râs”.
Mesajul a găsit-o la o trecere de pietoni. Era de acord. În vitrina chioșcului de ziare, Daniel Steel se dădea la un preț de 9.99 lei. Cam cât o cafea de Starbucks. L-a întrebat dacă nu vrea una când termină și ea drumurile.
„Îți zic.”
Dar el trebuia să termine de citit.
„În fond, Scottie a murit destul de original pentru un tip care a venit pe lume luând numele vărului lui. Când era mai tânăr, scria că cele două surori care muriseră cu trei luni înainte să se nască el au fost cea mai mare pierdere pentru mama lui, dar că fără moarea lor, el nu ar fi ajun niciodată scriitor. A trăit o viață toxică, deși tatăl lui a lucrat la Procter & Gamble, de unde a fost dat afară, pe motiv că era neserios.”
Ce avea el în comun cu Scottie? Dragostea de fotbal, viața printre preoți, slăbiciunea pentru amor și transaminazele turbate. Prăbușirea sigură. Amândoi au scris pentru revista școlii. Scottie, povești polițiste. El, despre revoluții. Amândoi făcuseră seminarul și teologia. E drept, când termini Școala Newman, și apoi Teologia din New Jersey, ajungi să scrii despre Cei frumoși și blestemați. Dar poate că diferențele plecau din alte detalii biografice. Una e să crești sub un patriarh, alta e să crești sub un papă. Însă și pe el, și pe Scottie, un preot care ținea gazeta școlii i-au descoperit. A avut și el un fel de Pr. Sigourney Fay în viața lui, doar că a preferat să rămână la scrisul unor articole de ziar și la proză scurtă, de whatsapp. Telegrame digitale, din care se duc pașii prăbușirii. Mai era ceva ce îi ținea laolaltă, pe el, bărbatul zilelor noastre, aflat în prag de 44, și pe Scottie, care a murit la 44, înainte să îi prindă pe cei ’44 din secolul trecut. Calitatea de Egoist romantic. Iubeau pentru ei, iubindu-se pe ei. Iubeau așa, fără îndurare, iubeau fără să pună la loc pe nimeni dintre acelea care i-au iubit destrămându-se, iubeau egoist, pentru că, nu-i așa, cum poți să iubești pe altul dacă nu te iubești pe tine însuți? În fond, ce vrei de la doi bărbați educați creștinește, unul care se închină de la dreapta la stânga, unul de la stânga la dreapta, altceva decât să păstreze la mijloc de piept, egoismul care face lumea cerească simplu de îndurat deasupra celei pământești?
„Scottie a avut un amor asumat cu Ginerva. A fost femeia pe care a multiplicat-o, ajustând-o după visele lui. Ea a primit, de la Scottie, niște cadouri pe care numai un bărbat ca el le putea da unei femeie. Mai multe destine. I-a dat o viață ca Isabelle, Dincoace de Paradis, și una ca Daisy, pe lângă Marele Gatsby. Dacă iubești cu adevărat pe cineva, îi dai mai multe vieți. Îi cumperi timp, îl supui la destine pe care nu le traversează cu închipuirea și nu le poate duce, nici măcar cu naivitatea. Numai cineva care te iubește, te scrie, ca să îți dea un fel de veșnicie în care tu te pregătești să intri idiotic, la întâmplare, autodistrugător. Scottie nu a fost niciodată Scottie. Așa i-au spus fiului său, făcut cu Zelda, o fată de judecător, care l-a judecat toată viața. Pentru păcatele lui. Pentru patimile lui. Pentru femeile lui. Zelda însă nu îl iubea pentru ce era el, de neprețuit, ci pentru banii pe care geniul lui ar fi putut să îi facă din cărți, deci pentru ce ar fi fost mai simplu și natural de prețuit pentru ea. L-a părăsit și a recurs la divorț, când ei i s-a părut că e prea sărac. Și nu cu duhul, încă. El nu a învățat nimic din asta. Probabil părea o găselniță masculină să te validezi prin bonități, nu prin bunătate, prin ce poți să cumperi, nu prin ce poți să oferi, din ce ai. S-a întors în casa părinților lui, acolo unde viața părea că îl acceptă și îl ocrotește, și a terminat de scris ceea ce este, Egoistul romantic, publicat Dincoace de Paradis, la propriu și la figurat. Ca să aibă ce mânca în timp ce meșterea la pagini, a ajuns mecanic de plafoane la automobile. Așa descompunea lumea, șurub cu șurub. Uneori le strângea prea tare, așa cum i se părea că îl strânge și pe el viața. În pagini însă, punea lumea la loc, o făcea fiabilă, mobilă, caldă. 40000 de exemplare se vând în scurt timp, iar asta nu a însemnat succes pentru Scottie, ci bani pentru Zelda. S-a întors la el pentru că în felul acesta era soția cuiva – a unui om public. Îi plăcea să fie mai curând trezorieră, decât soție. De fapt, el și-a cumpărat căsnicia. Ea a cheltuit-o. Așa cum l-a cheltuit și pe el, supralicitându-l și chinuindu-l, până i-a falimentat inima ce avea să pocnească douăzeci de ani mai târziu. Cam atât rezistă o inimă de bărbat lângă o arivistă. 20 de ani. Hemingway o cunoscuse bine pe Zelda: pentru el, „nebuna își încuraja soțul să bea”, distrăgându-l de la lucru, de la carte, de la ce avea mai bun de făcut”. Adică, de la ce era el. O carte bună se scria în timp. Dar ea avea nevoie de bani, acum, rapid. Așa că energia lui se scurgea între operele inimii lui și scrierile fabricate de o minte pusă la lucru pentru a face față prețiozităților ei. Bani rapizi, din scris, făceai doar în presă. Hemingway i-a spus, într-o zi, că asta înseamnă curvăsăreală, prostituția talentului de scriitor, care trebuie să dea romane, pentru foiletoane percutante, pastile de presă scurte și remunerate uneori înainte de livrare, ca fetele din casele de toleranță. Târziu, după prea multă prostituție intelectuală, Scottie a aflat că slujise toată viața capriciile unei nebune. Zelda a fost diagnosticată cu schizofrenie. Iar el trăise cei mai frumoși ani ai lui, adică toți cei de până în 44, muncind la și pentru nebunia ei. Egoistul romantic alege alcoolul, cât timp nebunia îi alesese nevasta. Zelda i-a făcut cel mai mare rău, întârziindu-l în propria lui viață. L-a întârziat în a fi cunoscut, în a fi liber, în a fi fericit. A numit iubire forma de confiscare a vieții, minții și banilor lui. El a slujit-o. Ea l-a distrus. Din sanatoriu, i-a dat ultima lovitură de grație, scriind romanul Save Me the Waltz, în care a dat din casă, falsificând adevărul, toată relația ei cu Scottie. În fond, toată viața ei se pricepuse să fie Doamna Fitzgerald și atât. Iar acum, numele lui putea să facă și din numele ei cineva. Ea a fost cea mai nedemnă ființă din lumea asta de numele Fitzgerald. Și câte ca ea nu a cunoscut istoria ulterior. Câte femei nu și-au făcut un job din numele soțului care a fost transformat într-un livrator de bunăstare, până la alienare și distrugere? Asta era soluția finală în ceea ce părea, dar nu a fost niciodată, un amor. Și-atunci, cum naiba să nu te îndrăgostești apoi de tot ce mișcă, de tot ce poate fi măcar o bucată din ceea ce ea nu a reușit să fie niciodată? Din femeie în femeie, din pahar în pahar, a ajuns la depresie. Mecnken scria, în 34: a devenit deprimat. Bea într-o manieră sălbatică și a devenit o neplăcere. Depresia totală a cunoscut-o lucrând, la Hollywood, la Carnavalul de iarnă. Nu a fost niciodată un cinefil, deși a făcut mai mulți bani din scrierile de scenariu. În schimb, ironia a făcut ca ceea ce trebuia să fie, pe hârtie, un Carnaval de iarnă, să fie o moarte deloc distractivă, cu cinci zile înainte de venirea Domnului pe lume. Decembrie, o lună în care marile spirite ale omenirii se nasc, dar numai tu, ca un egoist, și în ultima clipă a vieții tale, te decizi să mori. Propriuzis, în anul acela, ziua lui Hristos s-a făcut cu coliva lui Scottie, care murise mâncând o ciocolată. Un asemenea egoist nu îl lasă nici pe Dumnezeu să se nască, dar să mântuie pe cineva. Poate chiar pe sine”.
Trecuseră câteva ceasuri de când tot citea. I se părea scandaloasă asemănarea cu toți cei care compuneau galeria lui de portrete morbide care au rupt-o cu viața la 44. Iar ea se apucase să îi scrie pe toți, din nevoia de a-l convinge că în ciuda tuturor acestor similitudini, un cuvânt drag lor, el nu avea nimic în comun cu ei, decât autodistrugerea, alienarea și autominciuna. Asta făcea ca el să ducă, mai ales în ultimul timp, o antiviață. Îi scrie un mesaj scurt, aproape monosilabic, cum face de obicei, cât să îi semnaleze că a terminat de citit.
„Ciocolată. Prăbușirea.”
Ea a citit destul de repede.
„Nu ești sănătos.”
A zâmbit și i-a scris parafrazând, nu după toate normele, ducând gluma lor mai departe:
„Probabil pentru că sunt beat, nu?”
În ziua aceea n-au băut cafea. Ea s-a întors cu un tratament ce avea să fie inutil, și s-a apucat să lucreze la cartea lui. Majoritatea textelor erau, fiind mai vechi, fără diacritice. Se întreba de ce nu o fi pus o fată de a lui să atârne virgule de litere, dar a renunțat la întrebare, răzând nervos de un poem pe care și l-a amintit, publicat ca prefață la romanul Prăbușirea. Un poem-dedicație, al lui Wilson, care i-a îngrijit romanul postum al lui Scottie. Rândurile, scrise în februarie ’42 încep așa:
„Scott, cele din urmă fragmente eu ți le-am aranjat azi-noapte,
Am pus și virgule, și puncte, am corectat accente – toate,
Precum tăiam și finisam și corectam odinioară,
Când m-ai lăsat în prag la Princeton odată, într-o primăvară –
Pierdută de-un afurisit de secol și mai bine!
Umbra cununilor de laur, piesa aia scrisă de tine.
Era o dramă din plămadă de vise….”
I se părea trist. Lucra la cartea lui ca și când ar fi făcut patul în care urmau să se rostogolească tot felul de cadâne, entuziasmate de el, de cuvintele lui, de promisiunile ei, de tot ce pare că le face să înțeleagă câte ceva din ce e. Patul acesta de povești avea să fie un fel de stație în care or să se coboare tot felul de doamne, care or să îl ducă mai aproape de Prăbușire.
Nici finalul poemului nu era rău.
„Și-acum le-am aranjat pe toate pentru spectacolul final.
Munca mi-e gata, i-am pus cruce și mă gândesc, trist și egal,
(…)
Pe când eu încă mai prefir fragmentele, schițele tale,
Dar nici o vână safirie să reînviu nu sunt în stare,
Oricât le cercetez de-atent și oricât de târziu lucrez,
Nu pot decât să pun accente, să finisez, să corectez”.
I se părea că e februarie, ’42. I-a scris, în jur de ora 11, înainte de culcare: „eu nu aș vrea să fii ca Scott”. I-a răspuns la 16 ore mai târziu, când ziua de ieri, care începuse pe canapea, citind, s-a terminat în dimineața de azi, după o terfeleală ca mai toate celelalte.
„Eu nu o să mor mâncând ciocolată. Asta știu sigur. Bem o cafea. Să iei încărcător”.
Ar fi vrut să îi răspundă și ea în alte 16 ore în care ar fi putut terfeli niște pagini – fiecare ce poate. Dar nu putea să îi răspundă la rău cu rău. Pentru că ori de câte ori era bădăran cu ea, o făcea dintr-un sentiment de posesie iertat de tot râsul de după aceea. Și cât telefonul se încărca, îi încărca și ei bateriile cu puțin zâmbet.
[1] Romanul-jurnal al lui Cesare Pavese.
[2] Roman al lui Bogdan Teodorescu.
[3] Romanul-jurnal al lui F. Scott Fitzgerald.
[4] Trimitere la romanul M-aș omorî pentru tine și alte povestiri, al lui F. Scott Fitzgerald.
