,,Nu sunt decât o schiţă de viaţă în calea vânturilor”

Scrisul e o formă de terapie, de autoanesteziere, de expulzare în lume a preaplinului sufletesc (uneori radiant, alteori crepuscular), de ieşire din starea de izolare, după cum adevărata creaţie naşte din suferinţă. În cazul Ecaterinei Petrescu Botoncea, sintagma medic-scriitor, scriitor-medic e o îmbinare fericită dintre două moduri de a fi, ambele cu tentă altruistă, parte din ceea ce numea Cesare Pavese ,,meseria de a trăi”. Şi într-un caz, şi în celălalt, există o doză uriaşă de responsabilizare, de asumare a calităţii actului salvator-creator, de punere în operă a unei meniri cu o dublă tentă umanistă. Doctorul Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care cunoaşte în amănunt semnificaţiile binomului viaţă-moarte, simte (şi aici se detaşează Omul dedicat Ecaterina Petrescu Botoncea, postură care dublează profesionistul) nevoia unei detaşări de atmosfera apăsătoare, la foc continuu, plină de tensiune şi de adrenalină, pe care o presupune spitalul, a unui ,,altceva” care să-i permită reaşezarea şi primenirea sinelui, acel echilibru sufletesc necesar, echivalentul unei reinventări simbolice, pentru a-şi continua misiunea în slujba semenilor. O face recurgând la o provocare de mari proporţii, un pelerinaj la Santiago de Compostela, aşternându-se la un drum (sinonim al unei căutări şi totodată înfiinţări) sinuos, plin de neprevăzut, în care să-şi clarifice, în primul rând, relaţia cu Dumnezeu, în absenţa căruia, aşa cum recunoaşte, nimic din ceea ce este nu ar fi posibil. Altfel spus, o revizuire necesară, periodică a propriei deveniri, a foii sale de parcurs existenţial, pe care, în cazul Camino, o percepe sub forma jurnalului de călătorie în care notează zilnic: ,,Asta e menirea mea, o goană fără sfârşit, un drum fără oprire, urcuş şi coborâş între pământ şi cer, o alegorie între tulnic şi clopot! (…) Suntem umbre în mişcare, intrări şi ieşiri din infinit.” (p.13). Aşadar, o subtilă formă de autoidentificare, de autocuprindere a propriei fiinţe, de autoplasare într-un context familiar şi familial care o defineşte. Căci da, familia joacă un rol crucial în cazul Ecaterinei Petrescu Botoncea, laolaltă cu spaţiul paradisiac al Bucovinei natale, oază şi izvor de sănătate mentală, receptacol care adună trăiri şi emoţii dintre cele mai intense, Axis Mundi în jurul căruia gravitează şi îşi jalonează destinul.

Ecaterina Petrescu Botoncea, o conştiinţă vie, pentru care medicina (ştiinţa) şi credinţa nu se exclud, mânuieşte la fel de iscusit pana şi instrumentele medicale pe care le foloseşte la Terapie Intensivă: ,,(…) sunt medic de terapie intensivă, iar fericirea îşi are vindecarea în ea însăşi.” (p.221). Pe ambele le amprentează cu eu, de ambele se simte indisolubil legată, profunzimea scrisului şi profunzimea actului medical împletindu-se. Din ambele răzbate conştiinţa datoriei: ,,(…) forţa mea trebuie să fie conştiinţa datoriei, cu orice preţ, dusă până la capăt. E un legământ sacru şi vechi de mii de ani.” (p.14).

Dacă postura de medic reclamă detaşare, obiectivare, respectarea cu sfinţenie a jurământului lui Hipocrat, afişarea ,,măştii”, notarea în jurnal îi permite deszăgăzuirea. Între impresie şi expresie, Ecaterina Petrescu Botoncea îşi dă frâu liber gândurilor şi trăirilor de moment, spune şi se spune, înfăţişându-se într-o formă oximoronică, întremat-vulnerabilă. E o vulnerabilizare în stare continuată, ce ţine atâta timp cât e parte din pelerinaj (pelerin şi cale devenind una), din miracolul numit Camino, văzut şi prin prisma funcţiei sale regenerativ-catharsice. Jurnalul Ecaterinei Petrescu Botoncea (structurat pe trei mari paliere: Cupa lui Asclepios, Lumea şi doi paşi jumate şi Cuvinte indigo) nu îşi propune să fixeze graniţe sau limite ferme. Pelerinajul la locurile sfinte e o modalitate de detaşare, însă nu completă, gândurile şi preocupările faţă de ceea ce a lăsat acasă, profesional, dar şi familial-sufletesc, disputându-şi dreptul la evocare. Deşi departe, gândul îi este mereu acasă (starea de perpetuă scindare, de crucificare între ,,aici” şi ,,acolo”), geografiile locurilor prin care trece se amalgamează cu cartografiile-sinusoide sufleteşti interioare: ,,Îl vreau pe Bach! Cineva spunea că, dacă lumea ar asculta Fugile lui Bach, nu ar mai avea timp să se îmbolnăvească….

Am rămas să asigurăm garda de urgenţă la trei zile, plus programul de zi în sălile de operaţie şi la saloanele de Terapie intensivă. Bucuria profesiei stă să fie înghiţită de epuizarea fizică, încăpăţânată, netrebnică şi neascultătoare, rebelă ca o stihie abătută peste un organism biciuit de efort prelungit. Mi-e rău, stomacul mi se strânge şi simt că inima mi s-a mutat în ceafă. Trebuie să ajung într-un pat, să mă întind şi să zac, măcar câteva minute…” (p.15). Prin urmare, om şi nu supraom, ce nu face un secret, chiar şi în timpul dificilului pelerinaj care o solicită din punct de vedere fizic, să-şi recunoască deschis limitele, durerile, suferinţele, neîmplinirile. Dacă la spitalul unde profesează are în grijă o serie de cazuri, de pacienţi pe care îi îngrijeşte şi se luptă să-i smulgă din ghearele morţii, redându-i vieţii, odată plecată în căutarea lui Dumnezeu pe meleaguri spaniole (ţara viselor lui Don Quijote), Ecaterina Petrescu Botoncea îşi devine sieşi ,,caz”. Mediul spiritual fiind unul propice rememorării, parte din sedimentarea propriei fiinţe şi al căutatei armonizări, sunt dese amintirile care o învăluie, cu precădere cele legate de spaţiul paradisiac al copilăriei, faţă de care face un adevărat cult. Indiferent însă de valoarea sentimentală şi de încărcătura de nostos, autoarea nu se pretinde niciun moment ca ieşind în vreun fel din rând, de unde modestia-i proverbială. Raportarea la propriul trecut, căutarea luminii interioare, parte din Lumină, o proiectează în sfera intimismului, depăşind astfel cadrele jurnalului de călătorie. Dacă medicina are leac pentru trup, credinţa în Dumnezeu tămăduieşte sufletul.

Ecaterina Petrescu Botoncea e ,,captivă” celor două glasuri-chemări care-i jalonează existenţa: datoria faţă de semeni şi Dumnezeu. Pe ultimul, care se manifestă pretutindeni, Îl regăseşte la fiecare pas, acompaniat şi de îngerul păzitor care intervine în momentele-cheie şi căruia, invariabil, îi face declaraţii de dragoste. Parte din călătoriile scriitoarei sălăşluiesc în imaginar, o formă de evazionism la îndemână: ,,Privesc de sus în jos, peste margini de lume, peste nori şi abisuri montane. Carpaţii sunt muşuroaie de pietre, mările şi oceanele sunt vise albastre, trec prin culorile curcubeului ca prin clipe. Sunt feţe infinite ale Marelui Sine. Oamenii nu ştiu că infinitul e multiplicat în miliarde de variante, care suntem noi…Am trecut dincolo…O iubire imensă, plenară, aruncată peste întreg Universul îmi inundă spiritul. Călătoresc printre astre, minunându-mă de atâta pace, feerie şi muzică a sferelor celeste. În beatitudinea imensităţii şi a păcii, îl întâlnesc pe Dumnezeu, Desăvârşirea…Ating Eternitatea…Cât privilegiu!”(idem).

Jurnalul Ecaterinei Petrescu Botoncea este şi o extinsă mărturisire de credinţă, a dorului de alean prin care personajul Catia ni se dezvăluie, colecţie de alchimii-transmutaţii sufleteşti: ,,Orice am face, rămânem pentru noi şi pentru alţii o mare necunoscută, fiinţe veşnic în mişcare, între lumini şi umbre, cu adevăruri care ni se potrivesc numai nouă, seifuri ale Universului cu trăiri contradictorii, şi nici nu s-ar putea altfel, suntem esenţe ale mişcărilor planetare, compuşi din triliarde de celule, mereu în proces de înnoire, în noi sunt atâtea reacţii chimice care ne transformă în fiecare clipă, relaţia noastră cu infinitul fiind singura valabilă toată viaţa şi după…” (p.273-274).

Credo-ul său poartă pecetea dorului şi a darului, a libertăţii, a nevoii de schimbare şi de experiment: ,,Mi-e nespus de dor de mine însămi.” (p.17); ,,(…) gândurile îmi zburdă libere pe coclauri …(…) Ce vârstă am? Vârsta la care simţi că poţi fi mai puternic decât ai fost…vârsta pe care începe să ţi-o dea înţelepciunea…vârsta la care nu mai accepţi să-ţi trăiască prietenii sau duşmanii viaţa şi la care doreşti o schimbare şi o revelaţie…” (p.16); ,,Vreau o pauză de suferinţă, vreau să-mi plesnească iar inima de bucurie, vreau o vreme să nu mai plâng…” (p.17).

Sub semnul trăirii plenare ia naştere ,,proiectul Camino” (idem), anotimp al regăsirii, 840 de kilometri de mers pe jos cu raniţa în spinare (25 de km porţionaţi zilnic), 33 de  etape ce reconfigurează vârsta christică, după un traseu dinainte stabilit, dar plin de neprevăzut, în care hazardul joacă un rol esenţial, o iniţiere în tainele trăitului autentic. Cuvântul de ordine îi este iubirea, mesaj universal: ,,Cuvântul iubire este un simbol al unei inimi mari în care locuim şi noi, oamenii, şi care este un hiperspaţiu în trupul lui Dumnezeu. Pe acolo va trece călătoria noastră.” (p.18). Călătorie care, adăugăm noi, se desfăşoară sub auspiciile întâlnirilor providenţiale, al cuvântului ziditor şi al setei de mântuire şi de eternitate. Dacă salvarea ,,celuilalt” stă în mare parte în mâinile sale, propria salvare stă în mâinile lui Salvador Mundi: ,,Toată ştiinţa lumii este joacă de copii în faţa Ta!” (p.22); ,,Fără a fi religioasă, fără a crede în dogme, fără a împărţi lumea în alb şi negru, am tânjit după lumină ca scânteia după flacără sau ca fluturele după lampa în care, rănită, m-am prins…” (p.24); ,,Nu provin dintr-o familie de oameni religioşi! În afară de bunica, nimeni nu mi-a vorbit despre Dumnezeu şi despre sfinţi, dar mi s-a povestit despre miracole.” (p.105); ,,Departe de a fi religioasă, împărtăşesc senzorialul sacru al naturii noastre parţial divine.” (p.196).

Tonul cald, împăciuitorist-pacifist, umanitatea solară, dialogul productiv cu semenii şi cu Dumnezeu sunt reperele pe care se construieşte întreg discursul narativ al Ecaterinei Petrescu Botoncea, medicul care înţelege cum se cuvine semnificaţiile extinse şi valoarea apropierii, empatiei şi comuniunii. Când îşi aminteşte de cazuri grave la care a luat parte în calitate de terapeut, limbajul îi devine tehnic, descoperind o mare înflăcărare, pasiune şi o infinită dăruire pentru meseria căreia i se dedică: ,,Pentru câteva minute mi-am ascultat inima, pendulându-mi timpii interiori, m-am plimbat prin atrii şi prin ventriculi, ca printr-o catedrală a fiinţei mele, spaţiu sacru al pulsaţiilor transcedentale. Clocot, percuţie, pauze. Clape avântate, tobe, viori plângătoare…Am pornit mai departe. Mi-am privit funcţia ficatului, imens laborator, o simfonie a reacţiilor chimice ce produc vibraţii în mitocondrii şi pe membranele celulare, harpe nevăzute, sunete fine care îmi definesc temperamentul şi karma şi cu care mă voi prezenta mai departe în Univers. Mi-am vizitat ciclul metabolic al lui Crebs, dans al valenţelor, şi m-am uimit de precizia cu care sunt stivuite în mine moleculele de glucide, lipide şi de aminoacizi în propriile-mi rezervoare de energie şi micro-centrale nucleare. Am alunecat spre rinichi, bazin hidrografic cu milioane de reţele de ape minerale în care se distilează umorile interne, pentru a fi refolosite sau trimise în lacuri de recirculaţie în natură. Mi-am vizitat plămânii, ah, ce minune, organul cu care îmi deschid trupul spre Univers într-o respiraţie fără oprire.” (p.259-260). Fiziolirisme, călătorie în interiorul propriului trup.

Periodic, Ecaterina Petrescu Botoncea se lasă pradă nostalgiei începuturilor, al lui ab initio-bereshit, al momentului zero al propriei existenţe, dar şi al zorilor profesiunii de medic, sinonim cu lupta continuă. Ceea ce spune o face întotdeauna cu dezinvoltură, la modul onest, când confesiune duioasă, când abruptă, încărcată de dramatism: ,,Eram tânără. Nu mă împrietenisem cu moartea. Orice înfrângere mă zgâlţâia cu putere.” (p.21); ,,Cel care speră, râde şi iubeşte, se bucură de adevăr şi ştie să mângâie şi să vindece fără greş, poate fi numit un demn urmaş al lui Asclepios, dar trupul meu plutitor este ciuruit în fărâme, poartă lacrimi de sânge care mi-au împroşcat halatul alb, are urme de plămâni, de oase, de cranii, transplantări de speranţe, inimi şi intestine prinse în aţe chirurgicale ori suflete agăţate de ventilator, iar paşii mei, unul aşezat în faţa celuilalt, pornesc spre o nouă zi, mai aproape sau mai departe de mântuire. Ţipătul copilului nou-născut îmi lasă înduioşarea în sărbătoare, dar hăhăitul neoprit al morţii îmi răceşte respiraţia ca un sintetizator al marilor glaciaţiuni. Cu toate cicatricile viscerelor mele, pornesc mai departe, spre noi confruntări cu atotşireata, rugându-mă pentru forţa iubirii, pentru că noţiunea de bine şi rău nu-mi e în totul cunoscută decât ca diferenţa dintre iubire şi nepăsare.” (p.23-24).

Medic şi scriitor (în viaţa căreia e un permanent du-te-vino de întâlniri cu fel de fel de oameni de diferite condiţii sociale, dar care sunt egali în faţa suferinţei, bolii şi a morţii), Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care dobândeşte dăruind (viaţă şi dreptul la viaţă) înţelege cum se cuvine rostul logoterapiei, complementară terapiilor medicale. Preţul pus pe cuvânt este unul uriaş (dovadă repsonsabilitatea asumată în faţa cuvântului scris, pe care-l cultivă cu simţ artistic), act de legitimare, moştenire culturală, datorie sacră, parte din identitatea-i tentaculară: ,,(…) după două mii de ani, cuvântul e folosit azi ca forţă grosolană a injuriilor şi defăimării, amestec de invective şi vulgarităţi împotriva propriei limbi, propriei hermeneutici a neamului, propriilor sfinţi şi propriului popor. Asist la o deteriorare gravă a sufletului meu matern, limba fiind un mare popor, iar poporul, un mare suflet.” (p.36).  

Niciodată încheiată, meseria de salvator (pentru care are vocaţie) o surprinde mereu în alertă, mereu alta, dar, în esenţă, aceeaşi, capabilă să se adapteze la (con)text, în permanenţă solidară, gata să se dedice, să se consacre, să sară în ajutorul semenilor: ,,Viaţa îmi e impregnată de suferinţă, miros de spirt şi gaze anestezice…” (p.24). Cum fiecare caz e o provocare, cea în cauză consideră actul medical o sursă paideică permanentă. ,,Câtă luciditate, atâta dramă”, spune o celebră vorbă de duh, transpusă şi aplicabilă la Terapie Intensivă (,,(…) pendulare între agonie şi extaz (…)” –p.41) prin ,,Câtă implicare, atâta dramă”, un permanent teatru de război, al atrocităţilor de tot felul: ,,Fiecare om este un fenomen, o lume, un uriaş efort de energie şi creştere, un drum, un Camino pe cărări neştiute, şi e sfâşietor să asişti la destrămarea lui înainte de vreme…” (p.25).

Spirit lucid, Ecaterina Petrescu Botoncea e parte integrantă din sistemul medical românesc (,,Nu există încă în spital miros pe care să nu îl recunosc.”-p.32), ale cărui neajunsuri funciare le cunoaşte în amănunt şi împotriva cărora se ridică vehement, fapt ce nu-i ştirbeşte însă cu nimic din dragostea fără de saţiu de România şi de limba română, pe care le venerează: ,,O criză severă de medici peste tot în ţară, chiar şi la spitalele mari din Capitală, se aşază ca un blestem peste bieţii bolnavi.” (idem); ,,De ce nu mai avem medici?

Pentru că este vorba de un parcurs greu şi foarte dureros, oricât de stoic ai fi, este un Camino de-a dreptul apostolic, la capătul căruia nu te aşteaptă nicio statuie, ci doar reproşuri şi regrete.” (idem); ,,La noi, spitalele sunt pline ochi de boli psihice, mai nou, de beţie severă şi de deliruri agresive…Orice boală, cât de mică, este rezultatul unei alienări. Puţinele conştiinţe trezite, vorbesc în van şi, bineînţeles, nu fac rating! În schimb, industriile farmaceutice prosperă, ca şi cele de alcool contrafăcut, iar boala a devenit o mare afacere.” (p.117-118). 

Necesitatea imperioasă a evadării (singurătatea medicului de cursă lungă), fie şi vremelnice, dintr-un topos al suferinţei şi al degradării fiinţei umane sub presiunea bolii, o face pe Ecaterina Petrescu Botoncea să pornească în căutarea Vieţii veşnice, nu de basm, ci a celei prefigurate de existenţa lui Dumnezeu. Nevoia de remontare, de primenire, de o nouă paradigmă, de repunere pe cale e analogă cu identificarea Căii: ,,Ce aştept? Cu siguranţă, schimbarea! Acea alchimizare a lumii spre care tânjim toţi şi pentru care eu nu mă simt în stare să fac nimic, decât să plâng în eul meu profund şi să strig. Laşitate, neputinţă, necredinţă, haos!” (p.28-29).

Ecaterina Petrescu Botoncea nu se ruşinează în a-şi da frâu liber patriotismului, nu-şi ,,anesteziază” părerile atunci când vorbeşte despre starea actuală a şi preţul pus pe limba strămoşească. Pentru ea, românitatea (cu tot ceea ce presupune) e un dat ancestral, o datorie de onoare, nicidecum o boală ruşinoasă. Limba română îi este ,,casă” şi ,,acasă”, indiferent de locurile prin care o poartă paşii prin lume, între ea şi patrie există o legătură monolitică, de nezdruncinat, ataşamentul scriitoarei faţă de glie fiind o formă de autoplasare în contextul identitar. Faţă de emigranţi nutreşte compasiune, dar le respectă dreptul la liberă alegere: ,,Ţara mea a ajuns un câmp de ciulini, zburătăciţi de vânturile Levantului. Limba maternă mă doare. I-am pus termometrul şi e febrilă. Nu mai este dulcele grai de altădată în care unduirea silabelor aducea un sens nobil direct în inima celui care ascultă. Iarbă culcată. Grâu secerat. Spice căzute. Bucurie şi emoţie în ochi şi în timpane, dar, mai ales, în suflet. Spirit liber şi zburător, limba mea, înfrântă…” (p.29); ,,Biata limbă română e un pacient trist. Stă captivă şi rănită de omul nou, odată cu toată bucuria de a trăi frumos…Nu ne mai rămânem decât noi înşine. Aş vrea să o smulg din gura lumii şi să o ascund în sufletul meu.” (p.33); ,,(…) mă doare limba mea pentru că limba mea este prima mea ţară (…)” (p.34); ,,Scorul de reanimare pe care îl dau limbii mele, este de 3 din 4 şi 0 ca urgenţă!” (p.37); ,,Ţara mea, eşti o Cenuşăreasă frumoasă, timidă, prost îmbrăcată, desculţă şi plină de lacrimi, care a îmbătrânit fără ca prinţul din basm să mai apară (…)” (p.282).

Mama, limba română şi patria, trei repere existenţiale forte în viaţa Ecaterinei Petrescu Botoncea, trei declaraţii de dragoste cărora li se consacră în totalitate. Lor li se adaugă iubirea pentru cei doi fii, Cristian şi Horia.

Există momente (nu puţine la număr) când jurnalul de călătorie al Ecaterinei Petrescu Botoncea e impregnat de un profund lirism şi de o incontestabilă trăire-ardere de tot (holocaustică) poetică. E momentul în care metafora pune stăpânire pe text, fapt ce confirmă un lucru deja intuit (şi făcut public) de scriitoare, ,,În mintea multor oameni m-am făcut vinovată de trăire în poezie.” (p.46), ,,vină” pe care şi-o asumă cu îndoită măsură: ,,Amurgul murise şi eram în deplin întuneric.” (p.19); ,,Un câmp de maci ofiliţi într-o lume nebună, nedreaptă, şireată şi bolnavă.” (p.29); ,,Ochii plecaţi pierd lacrimi ca un vas din care a sărit smalţul.” (idem); ,,Pe crengile de brad au coborât stelele.” (p.33); ,,Luna aruncă raze în ceaşca mea de ceai, e nouă, uşor fragilizată, aproape transparentă.” (p.36); ,,Luna se întinde pe şezlong în locul lăsat liber de Ascelpios, îmi prinde tâmplele în palme şi plânge eliberator, lăsându-mă pe mine să-i şterg lacrimile prin care se revarsă toate durerile, tristeţile şi dezamăgirile de ieri, de azi şi de mâine, provocate de Cronos…dar şi de Tanatos…” (idem); ,,Foşnetul frunzelor în noapte e şoaptă de despărţire.” (p.43); ,,Fiecare răsărit este renaşterea noastră pe care o ignorăm.” (p.47); ,,Am alergat în braţele mele şi am plâns, eu nu pot fi decât propria-mi ţară! Altfel, mor!” (p.75); ,,Un timp, care îmi bate în creier ca o pendulă întoarsă (…)” (p.80); ,,Mănânc un corn, aştept o cafea şi privesc prin sticluţa cu oranjadă din faţă. Pe fundul ei mă văd pe mine, un fald de sincrezii medievale în transcendenţa lor spre prezent, în care gustul de portocală se amestecă cu mirosul de mucegai, imaginile picturale se suprapun cu cele fotografice, iar tricoul meu de bumbac alb se preschimbă în rochie vaporoasă, galben strălucitoare. În spatele meu, un cavaler…” (p.93-94); ,,Să priveşti infinitul şi să accepţi trecerea timpului, conştient de efemeritatea tuturor lucrurilor…Repaos absolut…ce dar…!” (p.100); ,,O frunză de castan alunecă pe apa tristeţilor mele…” (p.118); ,,Un fluture lipit de asfalt, vis de flori…” (p.176); ,,Lumea noastră e veşnic duală, îngerii şi demonii se întrec pe pământ în cele mai diverse chipuri, iar noi, atomi mişcători, ne învârtim în pulberea lor pe care o numim destin…” (p.195); ,,Sunt un punct în mişcare în mijlocul unui cerc fără margini.” (p.206); ,,Din cer străbat sunete de tobă, de pe pământ sunete de vioară (…)” (p.210); ,,Am văzut printre crengi o ploaie de stele.” (p.211); ,,Noaptea zâmbeşte de la o stea la alta, absorbind în parfumul ei sensul de rotaţie al cuvântului, iubire sfântă, tezaur regăsit!” (p.224); ,,Sunt o particulă luminoasă de soare.” (p.226);  ,,Este atâta înţelepciune în miezul unei nopţi dacă îi desfaci coaja de raze argintii…” (p.229). 

În subsidiar, aplecarea Ecaterinei Petrescu Botoncea spre estetism, prin elogiul adus femeii: ,,Lasă pudoarea şi priveşte nudurile marilor pictori –Rafael, Rubens, Gustave Courbet- , femeia şi bărbatul- Adam şi Eva în grădina Raiului-, lasă-ţi ochii să alunece pe forme şi pe rotunjimi, pe lumini şi umbre, te va orbi frumuseţea epidermei vii, strălucitoare…Un trup de femeie trebuie privit ca expresie a sufletului, manifestarea a erotismului şi a senzualităţii şi reprezentare a eului uman, a frumuseţii şi perfecţiunii lăsate de Dumnezeu. Nu mă refer la nuditatea stigătoare la orice colţ de stradă, ci la aceea sensibilă şi profundă.” (p.85). 

În Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist se împletesc două voci majore care-şi dispută întâietatea şi dreptul la replică, vocea şi contra-vocea scriitoarei, pe care, generic, le denumeşte sugestiv: ,,Eu sunt călăreţul, iar inima, mânza albă! Uneori, călătorind, trebuie să mă iau la întrecere cu tine, inteligenţa şi criticul meu, mânza nărăvaşă şi neagră!” (p.84), ambele greu de strunit, greu de îmblânzit, care se completează reciproc, dedublare simbolică, dihotomie ,,studiată”, ,,avantajoasă”, pe placul protagonistei, de bun augur: ,,(…) eu şi eu în alb şi negru, două firi, două glasuri, răzvrătire şi supunere, într-o singură personalitate amfibie, cu semn dublu, picioare cabaline înfipte în glie şi trup de om, cu arcul şi săgeata îndreptate spre infinit.” (p.47); ,,O lume crepusculară sunt eu…” (p.97).

Ataşat celorlalte forme consacrate de terapie, în cazul Ecaterinei Petrescu Botoncea călătoria în sine este o formă de vindecare. Împreună cu un bărbat şi alte trei femei (şi, bineînţeles, purtându-şi pe umăr îngerul păzitor), se bucură de ,,anotimpul Camino” (p.46) pe măsură ce-l descoperă, treptat, echivalentul unor iniţieri succesive. Se aşterne drumului (văzut ca ,,o căsătorie” –p.45) încrezătoare în forţele proprii, cu ,,multă dorinţă de uitare, de iertare, de topire în peisaj, de contopire cu eterul, cu cerul, cu infinitul, de odihnă pe solfegiile sufletului, vreau ca cineva să mă legene, să mă mângâie, să mă adoarmă câteva decenii astrale, să mă pulverizeze peste orizont şi să mă recompună cu bucurie înnoită de viaţă, la fel ca în dedublarea mea astrală.” (p.44). Aşadar, în ton cu mitul lui Isis şi Osiris, rispire, urmată de (auto)reconstituire, repunere în drepturi fiinţiale fireşti, autorepunere în posesie.

Legat de călătoria iniţiatică a Ecaterinei-Catia, ea se consumă pe multiple planuri-paliere: călătorie (pelerinaj) în spaţiul elevat al credinţei şi al spiritualităţii, călătoria ca parcurgere a unui spaţiu-topos geografic şi cartografierea unor stări de spirit, călătoria în spaţiul imaginarului şi al cărţii (,,(…) pentru mine, cuvântul este mântuire (…)” –p.53), călătoria retrospectivă în diferitele vârste-,,eoni”, prin intermediul gândurilor-amintiri, călătoria sinelui către sine, călătorie către centrul propriei fiinţe, descensus ad inferos, dar şi călătorie prin grandioasa cultură spaniolă etc. O formă de terra-pie (de întâlnire simbolică cu pământul-mamă, cu Geea Mater, Matrix Genitrix) este şi ,,combinaţia dintre forme, culori şi cuvinte (…)” (p.48), alături de visele ,,benzi colorate” (p.49).

Raportarea Ecaterinei Petrescu Botoncea la copilărie (dovada persistenţei unui ,,rest” de inocenţă şi de candoare), la una dintre ,,cărările potrivite” (p.57),  se face ca la un spaţiu sacru prin excelenţă (cele două ,,B”-uri jaloane: Bucovina şi Bucureşti), imemorial, sau la un mit, care, se ştie, de la Mircea Eliade citire, e o ,,poveste sacră”. Întoarcerea nostalgică la juneţe (spaţiu mirific populat de nume precum Marius, Costin, doamna Karaghiorghievici, mama, tata, unchiul Igeni, unchiul Ştefan, bunicii din Vicov, mătuşa Dora, moş Simion cel cu alură de staroste, lelea Ilaria, mătuşa Catrina, badea Iosub, Iliuţă (un fel de pan cu fluier magic), poetul şi prozatorul anticomunist Ilie Motrescu, învăţătoarele Neder şi Andrei, nefericita Mirela, Ioana, Valentin, de prezenţa olfactivului, a lucrurilor, între care muzicuţa, dar şi de obiceiurile, energiile benefice şi specificul locului: fanfara, hora bucovineană, căsuţa din lemn sau, după caz, ,,groapa Floreasca” –p.126) are ceva din ,,copilăria copilului universal”, a anilor frumoşi şi liberi petrecuţi în spaţiul moldav de către nemuritorul Nică a lui Ştefan Apetrei: ,,Cele mai frumoase vise sunt cele care mă proiecteză în copilărie, la umbra unor pomi umbroşi, din livada cu meri a casei bunicilor şi înconjurată de mătuşi, unchi şi mulţi copii blonzi, cu obrajii roşii. Peste o zi însorită, plouă deodată torenţial şi vesel. Totul e parfum şi culoare, dar şi blândeţe şi multă dragoste.” (p.49); ,,Se întâmpla în acelaşi Bucureşti de altădată, pe Bulevardul Magheru, cu piatră cubică pe caldarâm. Tramvaiele, de culoarea roşie, au un singur vagon şi sunt pornite la manivelă. Ultimele caleşti, cu birjari voinici şi bărboşi, scopiţii oraşelor mari, sunt trase în pas de galop de cai maiestuoşi, cu coame lungi, albe şi cafenii. Vitrinele laterale, frumos colorate, sunt scăldate de ape curgătoare, aproape vrăjitoreşti, dincolo de care claritatea e înlocuită de fantastic. Lângă mine, mama şi tata, păşesc rar, vorbind ceva într-o limbă străină, ca eu să nu înţeleg (…)” (p.54); ,,Am patru ani şi jumătate, dar memoria întâmplării îmi va rămâne foarte limpede. Miroase a ceva special, a transpiraţie, pământ ars şi pădure de brad. Simţul olfactiv, de animăluţ uşor sălbatic, îmi spune că este vorba de iubire.” (p.56); ,,Îmi vine să ridic în braţe fetiţa jucăuşă, eu, un Gargantua actual în ţara liliputanilor timpului trecut, să o sărut şi să îi spun cât de mult iubesc curajul şi inocenţa ei, venite de la îngeri!” (idem); ,,Eroii copilăriei mele nu îmbătrânesc niciodată, trăind mereu la prezentul continuu.” (p.57). Copilăriei îi urmează studenţia, altă vârstă cu potenţial nostalgic.

Călătorind, Ecaterina Petrescu Botoncea, ,,spirit aventuros”, ,,uşor inconştientă” (p.72), intens spiritualizată, ,,hidalgo” în ipostază feminină,, ,,Înrăit dromoman (…)” (p.113), ce se lasă pradă amintirilor, îşi spune povestea din perspectiva cuvântului dor, ce se derulează asemenea unui caleidoscop. Ceea ce rezultă e un fel de ,,duplex” româno-spaniol, impresii de călătorie cu divagaţiile aferente. Vintage sau nu, supralicitare-hiperbolizare sau adevăr gol-goluţ, cumul de eoni, frânturi de viaţă sau falii temporale, toposul în discuţie e greu de delimitat, iar graniţa dintre real şi imaginar (în care se defineşte drept ,,un mic explorator (…)” –p.59, de unde şi ipostaza de homo explorans) imposibil de trasat. De altfel, nici nu importă veridicitatea, dependenţa de poveste a Ecaterinei Petrescu Botoncea fiind la originea plăcerii spusului scriitoarei, care în periplu-i spiritual spaniol, ajunge să se confeseze în faţa a doi terapeuţi imaginari (,,dragi prieteni terapeuţi” –p.59) sau să întreţină dialoguri fictive cu Asclepios despre cartea pe care o va scrie în urma pelerinajului: ,,Suntem suma trecutului nostru milenar şi terestru, prezent şi viitor peste generaţii.” (p.56). Atunci când se raportează la illo tempore (chiar şi atunci când îşi aminteşte de figura aspră a bunicului patern Nicu, furnizor de amintiri traumatice), Ecaterina Petrescu Botoncea o face cu bucurie. Celor văzute şi descoperite prin intermediul pelerinajului la Santiago de Compostela, protejată fiind de Sf.Ilie şi de Sf.Iacob (despre vieţile cărora istoriseşte cuprinsă de o fervoare mistică), li se alătură inserturile ,,profesionale”, recuperate din cazuistica medicală. Şi într-un caz, şi în celălalt, Ecaterina-Catia îşi trăieşte crezul.

Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist este o carte preponderent ,,feminină”, străbătută de motivul călătoriei sau viaţa ca pelerinaj, parte din autoscopiile multiple ale autoarei: ,,Mulţi preferă să adune informaţii bogate despre un drum, eu am ales necunoscutul, imaginaţia, delirul, surpriza, pentru a-mi antrena puterea de adaptare şi simţul orientării, oarecum slăbite. Am nevoie de propriile tendinţe, de propria nebunie, de propriile calităţi, dar, mai ales, de propriile defecte, pentru a-mi primi lecţia şi a mă lecui de tristeţe. Refuz conformismul!” (p.68); ,,(…) în secţia de Terapie Intensivă, viaţa de medic m-a învăţat demult ce este pelerinajul între două puncte cardinale, început şi sfârşit, viaţă şi moarte, o călătorie continuă între cer şi pământ, între îngeri şi demoni, între speranţă şi disperare, între blesteme şi rugăciuni, între regrete şi aşteptări, între banalitate şi miracol, a cărei distanţă nu este niciodată aceeaşi.Terapia Intensivă este locul unde înveţi să preţuieşti viaţa, dar, în egală măsură, şi moartea, ca soluţie finală, odată ce ţi-ai atins marginea existenţei terestre. Spitalul în sine este un purgatoriu în care se plătesc facturi.” (p.114-115). 

Totuşi, mare parte a cărţii, a subcapitolelor care o compun, e gardată de frânturi dintr-o corespondenţă (ortografiată diferit) cu două personaje masculine (intervenţii ,,masculine”) care i-au jalonat destinul, poveşti de dragoste ,,reanimate” odată cu trecerea anilor. Unul este Petre, celălalt, Carlos, plecat peste mări şi ţări, taman în îndepărtata Venezuela. Este interesant faptul că autoarea jurnalului, care refuză statutul de scriitor (,,În clipa asta mă bucur că nu sunt cu adevărat un scriitor, ci doar un autor de jurnal, şi nici nu mi-e hărăzit să folosesc cuvântul ca pe un drog ori pedeapsă, care poate vindeca sau ucide, ci doar ca mijloc lesnicios pentru propriile mele decriptări.” –p.73), face distincţia netă între dragoste şi iubire: ,,Întinsă pe iarba verde de acasă şi uitându-mă la cer, sufletul îmi era rupt de o adâncă melancolie. Dragostea m-ar fi dus departe de ai mei, dar m-ar fi scos din sărăcia acelor timpuri şi m-ar fi făcut o vreme, poate, fericită…Cu inima frântă, am ales iubirea! Iubirea înseamnă înţelegere, iertare şi suferinţă alături de ai tăi. Este un angajament greu, care te leagă şi te face să te simţi puternic. Sau ar trebui! Pentru unii, iubirea este un blestem de care trebuie să fugi!” (p.74).

Aventura scrisului e alimentată şi de ochiul ,,profesional” al Ecaterinei Petrescu Botoncea, capabil să evalueze omul dinaintea sa dintr-o scrutare-radiografie (important este aici rolul şi semnificaţia privirii, raportul dintre privitor şi privit). Sunt fişe clinice transpuse în literatură, fiziopatologii ad hoc de care încearcă să se elibereze pe parcursul pelerinajului (reproşându-şi ,,derapajul”), dar fără prea mare succes: ,,Fiecare călător, cu patologia lui. Zăresc prin ochi şi cranii inexpresive, atrofiile corticale, prin vene pulsatile, ateroamele de grăsimi şi calciu care obturează sângele în curgerea lui, prin straturile de haine mult prea umflate, ficatul şi pancreasul în proces de cicatrizare şi fibrozare, picioarele umflate îmi sugerează insuficienţe cardiace şi renale, varicele proeminente, tromboflebitele profunde şi pericolul de trombozări pulmonare…” (p.77); ,,Gândul meu se scutură de umbre şi se întoarce la spital, spirală deschisă a vieţii mele, purgatoriu şi sacralitate, locul unde descoperi bucuria de a te împărtăşi celorlaţi pentru a vindeca nu numai durerile fizice, dar şi pe cele ale minţii şi sufletului, şi unde, prin atingere, te identifici şi te suprapui cu fiecare pacient în drumul lui. Ce dar, ce binecuvântare, ce bucurie, ce cuvânt…să te împărtăşeşti! Şi totuşi, câtă durere.” (p.86).

Ecaterina Petrescu Botoncea pune suflet în meseria de medic anestezist, dar şi  în scris. Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist se doreşte ,,vehiculul” prin care se întoarce la sine. Desele opriri în cele 40 de zile cât durează pelerinajul, dar şi întoarcerile în timp au valoare de simbol. Prin jurnal, Ecaterina-Catia îşi vorbeşte sieşi, corespondează cu sinele (formă de autoadresabilitate, când tolerantă, când dojenitoare, ca şi când ar fi o ,,alta”: ,,Draga mea prietenă!”-p.81, ,,Draga mea gaiţă (…)” –p.84), la fel de bine cum i se adresează ,,celuilalt”, indiferent de postura ocupată de acesta, cu care se găseşte într-o relaţie familiară: poetul antic Ovidiu (,,Oh, dragul meu Ovidiu (…)” –idem), Seneca (,,Prietene Seneca (…)” –p.137), răspunzându-i iubitului din Venezuela (,,Da, dragul meu prieten (…)” –p.82), Spaniei, ca terra ferma (,,Te iubesc, Spania (…)” –p.83) sau României, patria natală (,,Te iubesc, Românie (…)” –p.84). Chiar şi Dumnezeu, căruia îi scrie o scrisoare, e considerat prieten (,,Ah, Prietene, cât pot fi de ostenită!” –p.207).

Pentru Ecaterina Petrescu Botoncea, pelerinajul la Santiago de Compostela, văzut, uneori, ca supliciu sau ca sursă de patimi, funcţionează ca aşezare în sine, ca autorânduială, ca antidot la suma de tare de care suferă omul (post)modern: ,,Omul de azi poate trăi propriile lui revelaţii şi poate deveni o vreme mai înţelept, însă viziunea despre o lume curată se scutură ca frunzele în vânt…” (p.117). Departe de a idealiza şi idiliza, autoarea de jurnal ni se înfăţişează aşa cum este, fără artificii sau cosmetizări inutile. Din gestul său temerar nu face tapaj, nearogîndu-şi calităţi de supraom: ,,(…) sunt pofticioasă la mâncare…tânjesc după conversaţie…şi mă învăţ greu cu foamea…” (p.118); ,,Respir greu, fruntea îmi arde de deshidratare (…)” (p.120); ,,Îmi scot sandalele, apoi mă întind pe iarba uşor transpirată şi îmi sprijin capul de o buturugă răsturnată.” (p.133); ,,Am senzaţia că din muşchii cefei şi ai spatelui mi se desprind felii, felii.” (p.131); ,,M-a bântuit mereu teama de mediocritate (…)” (p.141); ,,Mă împiedic într-un bolovan ascuţit, rucsacul greu mă dezechilibrează şi plonjez pe burtă sub presiunea celor 12 kg de bagaj. Simt că am fost strivită, lovită, şi nu mă pot ridica.” (p.151); ,,Totul mă doare, sunt toată o bubă (…)” (p.154); ,,Sunt tot mai slabă şi mai neputincioasă.” (p.156); ,,Capul mă doare. Sunt o fiinţă din plumb.” (p.157).

Propensiunea spre filosofic, amănuntele despre cultura şi civilizaţia geto-dacică, dizertaţia despre Sfinţii Părinţi sau masa critică, visele interpretate în cheie simbolică, poveştile istorisite micuţilor pacienţi sunt parte din logoterapia pe care Ecaterina Petrescu Botoncea şi-o administrează singură: 

,, (…) aş vrea să lăstăresc prin cuvinte…” (p.251). Adică, rod, rodire, înmugurire, trezire la viaţă, corolă de minuni.

 

Ecaterina Petrescu Botoncea,

Camino. Drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist

Bucureşti, Editura Eikon, 2018, 294p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *