Între tarif și onorariu

În plină pandemie, Patria este tulburată și de trecerea la noile tarife ale energiei  electrice și ale gazelor naturale (ambiguă denumire căci nu doar cel metan e natural…); că treaba nu e clară o probează faptul că până acum procedura a fost amânată de vreo trei ori, ceea ce nu e tocmai de mirare, având în vedere că zecile de „persoane juridice” devenite distribuitori peste noapte sau zi, nu produc nici un kilowatt, mega- nici atât și nici vreun metru cub gazos. Pentru că discutăm despre tarife, ne putem întreba desigur – e un drept civic – dacă nu cumva tarifarea pentru persoanele fizice a fost precedată de „una”  pentru persoanele politice  administrative, altminteri neputându-se explica onest apariția atâtor distribuitori pentru binele nostru și a atâtor tarife regionale. O suspiciune malefică până la urmă fie și pentru că termenul trimite la lumea musulmană unde e legat  de ideea de corectitudine a tranzacțiilor. Dar noi suntem o altă lume.

Deci, tarif   provine din arabă și, după cum sugeram deja, e un termen al unei anumite corectitudini, tranzacționale sau nu; fără să fac apologia cuiva, nu pot să nu remarc că termenul a fost intuit de europeni care l-au preluat (italienii tarifa,  francezii tarif)  și jonglat. Firesc, de vreme ce înainte ca scrierile să-și aibă soarta lor, cuvintele sunt cele sortite.  George Coșbuc ne oferă un exemplu de corectitudine tarifară în El Zorab; un arab, muritor de foame, se prezintă „Sunt, pașă, neam de beduin”, după care își ofertează  marfa patrupedă, trezind interesul  celui cu bani, care propune  interogativ un tarif surprinzător de bun „O mie de țechini primești?”, uimindu-l pe vânzător: „O, pașă, cât de darnic ești!”. De teama lui Allah, sau nu, avem în acest caz ceva ce ar fi surprinzător pentru un nobil,  boier sau fanariot de la noi, chitiți  pe jumulirea  săracului. În aceeași direcție e de menționat că unii europeni  ajunseseră  deja de mai demult la o anumită admirație pentru  corectitudinea  din lumea „tarifului”; de pildă, în prima jumătate a secolului  XVII, germanul Conrad Balthazar Zahn, un spirit civic atât de critic încât în al său Tratat despre minciuni concluziona că toți mint, de la nou născuți la senili (pentru amănunte a se vedea Dana Percec, Dan Negrescu, Quinta medievală, în curs de apariție), însă, cu totul surprinzător, cu reverență constata că „Turcii dovedesc un imens respect față de părinți” (în timp ce creștinii îi mint ordinar). Mozart în Răpirea din serai prezintă un personaj fără nici o arie dar de o probitate exemplară: Pașa. 

Tariful primește în timp o serie de fețe nu întotdeauna ale corectitudinii; avem tarife preferențiale, modice (mai rar), însă în general legate de cantitate sau timp, adică tarife orare. Am spune deci că tariful e cantitativ sau orar. Există însă și zone sensibile: tarifele prostituatelor, ale prostituaților (în varii forme), ale comercianților de carne vie, de droguri, ale călăuzelor, ale unor personaje din umbră prin intermediul cărora se ajunge la cele de sus, tarife pentru posturi laice, parohii, intervenții medicale și multe altele. Iată de ce a afirma  că un sau o mare artistă lirică, sau un instrumentist clasic are tarife exagerate e o mitocănie: NU, aceștia nu au tarife ci onorarii. Când o divă își fixează onorariul de acord cu instituția care a invitat-o, înseamnă recunoașterea valorii de ambele părți și nu tarifare. La fel, când o divă face o donație pentru a ajuta un teatru de operă bombardat, în ciuda comentariilor jenant politicianiste, e semn al generozității superlativ onorante.    Nu dau exemple de jigniri aduse unor spirite alese ale artei interpretative, spre a nu-i cita pe ticăloși; evident ne întoarcem către honor cinstire, considerație,  recompensă, podoabă, iar  participiul verbului  honorare, honoratus tratat cu multă considerație, cu respect ar trebui să fie atributul celui ce primește un onorariu pentru cum ne-a înălțat spiritual; desigur dificil de evaluat. Și totuși se spune câte ceva (nu totul, că mai există și impozitarea) despre tarifele maneliștilor și pe bună dreptate căci nunțile,  botezurile și chefurile nu au nimic cu muzica adevărată, chiar dacă pe unii, de un anumit subnivel, îi înalță. Se cântă la bucată, la număr de ore. 

Deci să nu tarifăm marea artă interpretativă; cei  care ne duc spre sublim nu pot fi decât onorați. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *