Între palpabil și imponderabil

Un critic bun nu poate fi romancier sau poet la fel de înzestrat. E o prejudecatǎ cu care G. Cǎlinescu s-a luat la trântǎ când, dupǎ Viaţa lui Mihai Eminescu, a publicat Cartea nunţii. Era anul 1933 când a apǎrut acest exerciţiu narativ, un roman liric”, dupǎ cum l-a numit autorul lui – exact anul în care G. Ibrǎileanu, tot critic (din altǎ generaţie) încredinţa tiparului romanul Adela. În raport cu autorii lor legitimaţi în perimetrul criticii, aceste romane erau frapante și, mǎcar prin tipologia pe care au închegat-o, s-au dovedit atașante. Au fixat o bivalenţǎ pe care și alţi critici au recunoscut-o, de atunci, fǎrǎ ifose. 

Una dintre primele mele lecturi din 2020 s-a nimerit sǎ fie O odisee, romanul remarcabil scris de Daniel Mendelsohn – pe care îl situam de multǎ vreme, fǎrǎ ezitǎri, undeva în vârful ierarhiei criticilor de pretutindeni. La începutul acestui an, s-a întâmplat ca proza româneascǎ sǎ-mi atragǎ atenţia: întâi, prin izbânda epicǎ și stilisticǎ a lui Cristian Fulaș în Ioșca, mai apoi prin îndrǎzneala cu care Bogdan Creţu a pǎșit spre zona cercetatǎ, pânǎ acum, de pe margini. Nu voi scrie aici nici un rând despre cǎrţile lui de criticǎ și istorie literarǎ. Am de gând sǎ discut o ficţiune care a clocotit îndelung înainte sǎ erupǎ, nu un studiu generat într-o retortǎ academicǎ. O singurǎ remarcǎ voi face, tangentǎ la una dintre cǎrţile precedente ale criticului ieșean: între romanul Cornul inorogului (Polirom, 2021) și Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir se profileazǎ o punte semanticǎ. Discursiv, reflectǎ cele douǎ feţe ale unui autor care privește simultan în sfera imaginarului și în templul raţiunii.

Neașteptat pentru public, debutul în prozǎ al lui Bogdan Creţu nu e mai puţin surprinzǎtor pentru criticǎ. Poate cǎ tiparul profesional al protagonistului din Cornul inorogului e previzibil, dar resorturile (sub)conștiente care îi orienteazǎ evoluţia au o componenţǎ greu de multiplicat. Fiul unui inginer care și-a înecat în alcool ratarea unei cariere promiţǎtoare (pentru cǎ se situase, politic, pe o poziţie inadmisibilǎ), Dinu Zǎrnescu e un intelectual pe care o societate searbǎdǎ, cu valori și gusturi chestionabile, îl percepe ca model de reușitǎ. E profesor respectat la Universitate. E prozator de succes, fermecǎtor prin stângǎciile pe care nu și le mascheazǎ și seducǎtor printr-o scriiturǎ care distileazǎ fuga de sine. Chiar dacǎ are fibrǎ analiticǎ, explorǎrile lui alunecǎ pe epiderma lumii – reale sau ficţionale. Dramele lui iau forma unor mici rǎzgâieli adolescentine. „Amâna la nesfârșit sǎ se confrunte cu ceea ce îi ameninţa liniștea […]. Dinu râdea atât de mult și atât de ușor de toatǎ realitatea incoerentǎ de care se freca, încât aceasta se dilua și se scurgea cǎlâie pe lângǎ el.” Cu toatǎ superficialitatea pe care o aratǎ (inclusiv în relaţia cu iubita lui, Ana), știe sǎ preţuiascǎ o prietenie formatoare, cum e cea cu Iza Weingold, scriitoare evreicǎ, plecatǎ din România dupǎ ce fusese anchetatǎ de Securitate. 

Zdruncinatǎ însǎ e relaţia cu tatǎl – afectatǎ de incapacitatea de limpezire a afectului prin trasfer în cuvinte. Cǎlǎtoria lui Dinu spre tatǎl aflat pe moarte, gândurile din tren și regǎsirea pǎrintelui în spital, mǎcinat de boalǎ, fac parte dintr-un drum apǎrut ca necesitate redutabilǎ. Mors repentina, subitǎ, neașteptatǎ, nu dǎ rǎgazul pregǎtirii. (Numai neîmpǎcarea și graba care definesc timpurile de-acum îi gǎsesc justificare.) E nevoie de o potrivire a lucrurilor. De o pregǎtire a trupului. E nevoie de un ceremonial prin care moartea sǎ devinǎ familiarǎ, intimǎ. Sǎ fie domesticitǎ. „Tatǎl va aștepta, tatǎl așteaptǎ chiar acum sosirea fiului, e nevoie de trupul fiului lângǎ trupul tatǎlui pentru ca acesta din urmǎ sǎ renunţe la viaţǎ. […] Libertate, teamǎ și vinovǎţie – toate se amestecǎ în conștiinţa și în vintrele lui Dinu.” Odatǎ cu punerea alǎturi a trupurilor tatǎlui și fiului, viaţa primește altoiul morţii. Un om în faţa morţii devine tânǎrul Dinu Zǎrnescu, deși va continua sǎ caute punctele de inserţie prin care viaţa impregneazǎ ficţiunea, iar literatura se statornicește în existenţǎ.    

Retrospectiva de la Belgrad a Marinei Abramović – artistǎ care a împins hotarul conceptual pânǎ când arta și-a lǎsat amprenta eroticǎ asupra aproapelui și departelui – îi prilejuiește lui Dinu (doritor „sǎ-și ducǎ scrisul la limita la care își dusese Marina trupul”) întâlnirea cu Diana. E și ea artistǎ, statuarǎ, rǎvǎșitoare. Diana stabilește regula provizoratului. Impune și mǎsoarǎ distanţele. Îi aratǎ lui Dinu cǎ intensitatea trebuie pǎstratǎ, nu consumatǎ: „sǎ împingem starea asta pânǎ la demenţǎ, pânǎ la puritate, vrei sǎ încercǎm?” Diana e prezentǎ pânǎ și atunci când i se definește absenţa. Are o vitalitate intangibilǎ şi sălbatică, animatǎ de o triplǎ receptivitate simbolică: femeia-vânător, zeitate a morţii şi a erosului, ca precondiţie a vieţii. Prin ea respirǎ libertatea naturii aprige – cunoscătoare a instinctelor, dar și a rafinǎrii lor. 

Pǎstratǎ la cota înaltǎ a tensiunii, iubirea dintre Diana și Dinu declanșeazǎ o aventurǎ care, dincolo de transformarea într-o odisee eroticǎ, adaugǎ sublimǎrii un succesiv rapel thanatic. Printr-un lung șir de experienţe erotice, departe de cea care a impus distanţa, profesorul de literaturǎ decupeazǎ influenţa pe care o poate avea asupra lui un alter-ego feminin. Trǎiește intens apropierea. În fiecare dintre relaţii, Dinu își verificǎ legǎtura cu Diana. Se confruntǎ cu înstrǎinarea și cu intimitatea, pune la încercare cuplul (cu conturul lui abia sesizabil) și trupul care l-ar putea distruge: „cum îi spusese cândva Diana, încǎ de la primele lor întâlniri, el oferea ‹‹pur și simplul››. Nimicul frumos ambalat. Şi de nerefuzat.”.  Printr-un proces de re-formare trece Dinu Zǎrnescu alǎturi de Vica, de Fulvia, de Medeea și de toate celelalte femei pe care le cunoaște pe parcursul unui an. Cunoașterea în sens biblic e dublatǎ, în acest caz, de înţelegerea creatoare – în scene erotice care funcţioneazǎ din punct de vedere narativ. Dinu descoperǎ și plǎmǎdește femeile, transformându-le în personaj. Alǎturi de ele, își testeazǎ limita, își interogheazǎ scrisul și capacitatea de a extrage tensiune dintr-un act concret. Intrǎ în dialog cu arta – ca manifestare a perspectivei erotice asupra lumii, pe muchia dintre palpabil și imponderabil. Investigheazǎ proporţiile rǎspântiei dintre sublimare și ameninţare letalǎ, oglindite în fantasmǎ, în cuvinte, în corp, în act. Evoluţia lui Dinu este aceea a unui îmblânzitor (al cuvântului, al trupului, al morţii), care trǎiește incandescenţa fiecǎrei în-scenǎri și e devorat, din umbrǎ, de maestrul care l-a aruncat în arenǎ. În cazul lui Dinu Zǎrnescu, ars scribendi se întretaie cu ars vivendi – condensând timpul și amplificând, de fapt, fascinaţia catastrofei. 

Cornul inorogului e, fǎrǎ îndoialǎ, povestea unui intelectual care cunoaște blazarea, irelevanţa, evadarea. Trece printr-o prelungǎ crizǎ identitarǎ. Provocat sǎ facǎ proba distanţei și a intimitǎţii fǎrǎ rest, se descoperǎ pe sine ca univers hipnotizat de nestatornicia adevǎrului și de strǎlucirea kitschului. Sau tulburat de suprapunerea unei urme distincte (semnul de pe piciorul Dianei) pe trupul altor femei. Deși focalizatǎ asupra lui Dinu, naraţiunea izbutește sǎ îl înconjoare de personaje al cǎror palpit acoperǎ, prin înregistrarea câtorva linii, o întreagǎ claviaturǎ de resurse vibratile, care ascut sau șterg alternativele. Episodic, dar reverberant e Vasi: „rumen în obraji, deși nu bea, onctuos, mereu vesel, un lipovean atipic, duduind de vitalitate, […] cu gura lui mare, mereu trǎgându-te deoparte și propunându-ţi o micǎ afacere, […] deschizându-și când un restaurant, când o editurǎ, libidinos, dar familist, da, el, Vasi, ar fi rezolvat și dilema asta.” Episodice, însǎ persistente prin urmele lǎsate sunt, de altminteri, mai toate personajele care îi jaloneazǎ lui Dinu Zǎrnescu nǎzuinţele – de la Olimpia (întrupare a lumescului sordid, purulent, grotesc) pânǎ la Iza Weingold, scriitoarea al cǎrei copil e consecinţa siluirii din timpul anchetelor securiste: „Ştii cǎ eu am vagabondat toatǎ viaţa, am trǎit cum am avut chef, indiferent ce era în jur, cǎ era stalinismul ǎla dur când taicǎ-miu zǎcea în zarcǎ la Aiud și eu fugisem din micul meu târg ardelelenesc, […] știi cǎ mi-am dat în petec și cǎ m-a interesat un singur lucru: sǎ-mi pot scrie literatura și s-o public așa cum am scris-o. Sunt o monomaniacǎ, […] nu m-a interesat sǎ-mi fac o familie, pe Romaniţa nu eu am ales s-o fac, ci mi-a dǎruit-o poporul român, ha-ha, bravul popor român, eu doar am fǎcut faţǎ darului”. 

Construit pe o naraţiune la persoana a III-a, Cornul Inorogului strǎbate geografii reale (de la București sau Veneţia pânǎ într-un sat de lângǎ Prut) și cerceteazǎ teritorii livrești, imaginare. Recicleazǎ, uneori pînă la pastișă, un întreg imaginar iniţiatic. Exploreazǎ tonalitǎţi care se întind de la sarcasm și cinism pânǎ la ambitus analitic și flux poetic. Le injecteazǎ cu o dozǎ (drǎmuitǎ) de narcisism auctorial, prin schimbarea unor partituri cǎrora naratorul le gǎsește articulaţii stilistice comune. Le moduleazǎ în spasme, între transǎ și disciplinǎ, încât personajul principal devine adesea voce narativă, iar povestea ajunge sǎ musteascǎ de seve livrești. Aceasta e, din punctul meu de vedere, zona vulnerabilǎ a corpului epic, erodatǎ de un hiperadrenalism estetizant. Justificat de conformaţia protagonistului, e totuși greu metabolizabil de un cititor pentru care Roma înseamnǎ doar Colosseum, nu și Michelangelo ori Bernini. 

Epic, evoluţia lui Dinu Zǎrnescu, cu încǎpǎţânarea lui de a pǎtrunde pânǎ și în intimitatea ascunsǎ de un epiteliu demonic, are destulǎ susţinere narativǎ încât sǎ intre în dialog cu temele romanului și sǎ mixeze substanţa verosimilǎţii cu exalaţiile parabolice. Asimilând alǎturarea trupurilor și dispersia experienţei cu temporalitatea inteligibilǎ, scena finalǎ (cu Iza și Dinu într-un Porsche care gonește cu 230 de kilometri pe orǎ) surprinde climaxul unui imaginar care, cǎlǎuzit de ars moriendi, se zidește distrugându-se. Desigur, romanul poate fi citit în cheie mitologicǎ – în timp ce pulberea lui psihanaliticǎ așteaptǎ a fi prizatǎ. Se poate glosa asupra relaţiei dintre simbolic și decorativ, așa cum pot fi dezbǎtute numele din triunghiul Dinu-Diana-Ana ori necesitatea unui act de lecturǎ sinonim cu experienţa senzorialǎ totalǎ. Straturile lui integreazǎ un metaroman, în timp ce la suprafaţǎ curge o poveste despre imprecizia fiinţei și (in)suportabila toleranţǎ la pulsul mǎrit al vieţii.

Ambiţios și polisemic, Cornul inorogului cautǎ convergenţele între fizic, metafizic și mistic. E desenul lǎsat pe un corp (narativ) strǎbǎtut în lung și-n lat de inervaţii ideatice, dar de o senzorialitate acutǎ. Cu el, Bogdan Creţu trece de porţile înguste ale prozei – deși cred cǎ, mai degrabǎ, va rǎmâne în prag și va privi când înainte, când înapoi.  

 

Un comentariu

  1. Ana Pop Sîrbu says:

    Excelent Studiu !

    Felicitări !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *