Familia & Co

Era parcă cea mai frumoasă zi de toamnă răsărită, chiar dacă se apropia Crăciunul: senin, soare molcom, discret, dar parcă tânjam după puțină zăpadă, după o iarnă așa ca-n copilărie, când îmi înghețau picioarele în cizme și pantalonii erau sloi pe mine, dar tot nu mă dădeam dusă de la derdeluș.

Nu-i mai văzusem pe părinții mei de trei luni și, cu toată pandemia, parcă nu mai ajungeau doar telefoanele și pozele trimise pe WhatsApp, așa că am hotărât să ne reunim de Crăciun.

La plecare înspre orașul natal de la poalele muntelui, mașina era încărcată până la refuz și pe bancheta din spate se lăfăia mândru un doboș autohton, cu foile cremoase și glazura generoasă. Anul acesta, mai mult ca în orice alți ani, bunătățile culinare ale producătorilor locali au bucurat mesele în familie. Lângă doboș tronau platoul cu sarmale, pâinea de casă și cozonacii aburinzi.

Aflasem că acasă, gătitul era în toi și că tocmai terminaseră de făcut piftia și salata de cartofi care a înlocuit salata beuf, fiind mai ușoară și mai răcoroasă datorită castraveciorilor și gogoșarilor murați.

Știam că masa va fi plină de bunătăți și mă voi sătura sătura doar din priviri, dar parcă fiind mai mulți, ne vom îmbia unul pe altul.

Drumul de patru ore ne-a umplut hainele și nările de mirosuri, dar am rezistat cu stoicism.

Când am ajuns, bradul și casa erau împodobite, semn că sora mea își îndeplinise misiunea. Bobiță ne-a simțit de departe, se frământa și lătra pe lângă poartă în așteptarea venirii noatre. Noi eram ”mângâietorii” lui de serviciu. Jumătatea mea mai bună a parcat mașina și și-a luat rolul în serios, iar Bobiță, membrul de necontestat al familiei, a apreciat acest lucru foarte mult.

Ne-am privit cu drag de parcă ne despărțiseră nouă mări și nouă țări și abia acum un bidiviu năzdrăvan reușise să mă aducă înapoi la ei. Am evitat să aducem de foarte multe ori în discuție cuvântul pandemie, chiar dacă a făcut balet cu sufletele noastre și ne-a retezat îmbrățișările obișnuite. Așa că, ne-au rămas cuvintele.  Toate zilele de Crăciun au gravitat în jurul poveștilor, al ceștilor de cafea băute încet, până la prânz și al jocurilor: domino, Nu te supăra frate, rummy, ȚOMAPANT și table. S-a lăsat cu campionate și cu orgolii rănite. Pentru că, nu-i așa, după câteva zile petrecute împreună se lasă și cu ușoare spirite încinse.

Adevărul e că degeaba mă îmbăt cu parfumul filmelor de pe DIVA; sărbătorile de iarnă nu au fost niciodată numai idilice și în tihnă. După ce trece farmecul regăsirii, părinții se simt datori să ne coboare cu picioarele pe pământ, să ne atenționeze asupra unor acțiuni mai îndrăznețe pentru că voi rămâne copil până la capăt și ei, părinții mei. Și, cu tot zâmbetul ce simțeam că mi se ivea în colțul gurii și cu cuvintele avalanșă în vârful limbii, am tăcut și am lăsat ochii în jos, așa ca în copilărie, atunci când nu reușeam să ascund o boacănă și-mi primeam morala bine șlefuită.

 

Sinceră să fiu, n-aș fi vrut să mă aflu într-un film siropos de Crăciun cu îmbrățișări multiple, fursecuri cu scorțișoară și turtă dulce, proaspăt scoase din cuptor pentru că n-am fi noi, nu ar fi autentic; îmi sunt dragi și povețele și observațiile părinților, pentru că așa știu că sunt lângă noi și încă mai suntem copii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *