Dincolo, ca ciné-verité. Cartea întâmplărilor.

Într-o scurtă prezentare de numai câteva minute care poate fi vizionată pe internet, vorbind despre cea mai recentă dintre cărțile sale, “Isus al meu” (Humanitas, 2020), domnul Gabriel Liiceanu, ilustrul scriitor și filozof, își exprimă scepticismul cu privire la capacitatea omului de a cunoaște ceva indubitabil despre lumea aflată dincolo de limitele simțurilor și ale vieților noastre, arătând că, de aceea, acest dincolo este mai degrabă un spațiu al imaginarului ce poate fi umplut cu aproape orice i-ar putea trece omului prin minte (de exemplu: mitologii, religii, asumpții și teorii fel de fel).  Ceea ce este însă de remarcat cu privire la această teză (atât cât reiese din această înregistrare, cel puțin), ar fi faptul că scepticismul său filozofic nu își propune să conteste existența acestui dincolo, ci doar își exprimă îndoiala că am putea cunoaște ceva sigur despre el. Aici îmi pare a fi un punct nodal în toată această dezbatere și străveche dar și permanent actuală, pentru că, dacă referitor la conținutul său, într-adevăr, fiecare om poate face supoziții sau afirmații diverse (în raport cu propria sa credință interioară care derivă din modul său de gîndire și din experiențele de tot felul prin care a trecut în decursul vieții, educație și evenimente), în ceea ce privește existența lui dincolo, o analiză a realității factuale pare a ne da destule argumente pentru a lua în considerare  cu atenție eventuala certitudine a ființării sale.

Probabil că cel mai la îndemână argument privind existența unei lumi aflate dincolo de simțurile noastre sunt chiar undele electromagnetice (undele radio, razele x, razele gama etc.) a căror existență probabil ar fi putut părea multora mai degrabă fantasmagorică, pseudo-științifică, dacă nu ar fi fost evidențiată în mod indubitabil prin aparatele deja existente. Un alt exemplu similar este cel al materiei negre, un alt concept care ar fi putut genera multe priviri ironice cu ceva vreme în urmă, dar a cărui veridicitate este în prezent acceptată grație calculelor care i-au evidențiat existența într-un procentaj uluitor (85% din toată masa Universului), în ciuda faptului că prezența acesteia nu poate fi observată în mod direct. Fără-ndoială, aceste două exemple fac referire la un dincolo de natură fizică, în timp ce acel dincolo avut în vedere în prezentarea la care m-am referit mai sus are mai degrabă o semnificație spirituală. Să nu excludem însă posibilitatea ca aceste două registre aparent diferite să fie, de fapt, interconectate. Dacă un dincolo cu semnificații spirituale există sau nu va rămâne probabil pentru mult timp o discuție deschisă și plină de contradicții, însă, dacă ar fi să încercăm o trecere în revistă a argumentelor posibile (revelații, miracole etc.) care ne-ar putea indica ființarea acestuia, probabil că sincronicitatea (coincidența semnificativă) ar putea fi considerată, dintr-o perspectivă, regina probelor.

Așadar, ce este sincronicitatea ? Potrivit dicționarului Merriam-Webster acest fenomen poate fi definit ca fiind apariția coincidentă a unui eveniment fizic ce pare interconectat cu un eveniment psihic, fără ca ocurența acestora să poată fi explicată printr-un raport obișnuit de cauzalitate. Termenul a fost creat de renumitul psihanalist elvețian Carl Gustav Jung  în colaborare cu omul de știință Wolfgang Pauli, laureat al Premiului Nobel pentru fizică. Exemplele oferite de cultura populară urbană sau rurală pot fi nenumărate și poate că cel mai la îndemână ar fi acela în care o persoană fredonează în minte o melodie veche și, deschizând radioul, are surpriza să audă difuzându-se exact aceeași piesă muzicală. Surpriza psihologică produsă de un asemenea eveniment poate fi destul de mare, cu atât mai mare dacă o asemenea coincidență aduce și rezolvarea neașteptată a unei probleme stringente. Senzația cuiva care trece prin această experiență (și fiecare dintre noi a experimentat-o la un moment dat, nu-i așa ?) este aceea că Universul, într-un mod neștiut și neînțeles, răspunde gândurilor omului, de parcă le-ar urmări, le-ar cunoaște și i-ar păsa de ele. În astfel de momente, Universul pare că se personifică căpătând caracteristicile unei ființe inteligente, empatice și atotputernice. Pentru a explica o asemenea concluzie, în decursul timpului s-au încercat nenumărate teorii și posibile explicații. Ipoteza fundamentală, formulată în diverse moduri ar fi aceea că materia si psihicul sunt două aspecte diferite ale aceleiași realități, că percepția noastră asupra unei lumi fragmentate ar fi o iluzie, că tot ceea ce există este interconectat și funcționează în baza  unui principiu al rezonanței, rezultatul fiind acela al unei unități universale care se manifestă pretutindeni. Ca substrat al acestei interconectări a fost avansat conceptul (deocamdată esoteric) al unui câmp imperceptibil comun întregului Univers, denumit fie câmp akashik, fie câmp morfogenetic aflat în stare de rezonanță morfică sau au fost invocate alte concepte (precum panpsihismul, potrivit căruia Universul este cauzat și acționat de o Inteligență ce poate fi găsită la toate nivelurile sale, în fundalul fiecărui element constitutiv). În susținerea acestui punct de vedere este adusă și viziunea orientală cunoscută sub denumirea de Tao care, în sistemul de gândire din care provine, semnifică esența realității, o forță fundamentală care curge în toate ființele și lucrurile din Univers și care, prin natura sa, este inefabilă și indescriptibilă. Dar poate că argumentul cel mai apropiat de o explicație științifică este cel al inseparabilității/interconectării cuantice  (quantum entanglement), potrivit căruia două particule diferite, chiar și fiind separate de o distanță foarte mare, pot comunica între ele astfel încât să rezoneze una cu alta în mod sincron. Bineînțeles însă că, așa cum se întâmplă întotdeauna cu fenomenele și conceptele aflate în zona de graniță a cunoașterii, există și puncte de vedere contrare celor de mai sus, care califică toată această discuție ca fiind pseudo-științifică. Potrivit acestei direcții de gândire, orice așa-zisă sincronicitate se poate explica prin calcul statistic și probabilistic, fapt care infirmă existența vreunei armonii de vreun fel între gândurile omului și evenimentele din lumea exterioară, această tendință (considerată ca fiind greșită) de a percepe conexiuni semnificative între evenimente disparate și accidentale purtând denumirea de apofenie (apophenia).

Ajungem, așadar, din nou, pe terenul celei mai aprigi controverse, în care punctele de vedere polarizate chiar la extrem pot bulversa orice orientare. Și, atunci, inevitabil, ne uităm de jur-împrejur, căutând să vedem ce argumente și în ce direcție ne mai poate oferi lumea înconjurătoare. Și, în astfel de momente, se poate întâmpla să descoperim un volum precum “Cartea întâmplărilor – mistere, ciudățenii, uimiri” (Humanitas, 2019), în care sunt relatate o mulțime de situații reale în care lumea banală și anostă, surprinsă ca într-un veritabil ciné-verité, a căpătat străfulgerări și transfigurări de sincronicitate. Pentru a scurta expunerea, iată ce spune chiar doamna Tatiana Niculescu, inițiatoarea și coordonatoarea volumului, despre natura relatărilor cuprinse în paginile sale:

“Mistere, ciudățenii, uimiri ? Întâmplări adevărate din viețile noastre, pentru care nu găsim nicio explicație rațională ? Iată-ne pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor povestindu-ne unii altora și cititorului situații neobișnuite, coincidențe, vise, ciudățenii, apariții inexplicabile, de care primii surprinși suntem noi înșine. Surprinși în ambele sensuri: surprinși de situațiile în care ne-am trezit și surprinși în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața propriei rațiuni”.

Ceea ce face în mod deosebit savoarea și valoarea acestui volum este chiar identitatea protagoniștilor, “toți cei adunați în acest volum al uimirilor” fiind personaliăți de frontispiciu ale culturii și spațiului public românesc contemporan, a căror bună credință și credibilitate cu privire la  experiențele relatate nu poate fi pusă în niciun fel la îndoială. De la situații relativ minore și eventual amuzante dar pline de tâlc (cum ar fi una din secvențele relatate de către domnul Gabriel Liiceanu, cea cu privire la șoricelul care bântuia prin închipuirea lui Constantin Noica), pînă la întîmplări stranii care au salvat viața protagonistei (Ziua Îngerului – Cristina Cioabă), putem regăsi în această carte o întreagă gamă și pleiadă de ilustrări ale unei realități sincrone care “în cifratele-i camuflări, bate cea mai năstrușnică închipuire”. Nu am aici spațiul disponibil pentru a le trece în revistă pe fiecare și probabil că nici nu ar fi bine să fac acest lucru, ci doar vă invit să le parcurgeți, pentru a intra și dumneavoastră pe “tărîmul mirării”, pentru a ridica “neașteptatele văluri ale realității” și pentru a fi martori la “ghidușiile sacrului în coabitarea văzutului cu nevăzutul”.

Evident, în zona acestor experiențe care evocă percepția inevitabil subiectivă a lumii înconjurătoare, totul ține de perspectivă. Pentru cei sceptici și foarte sceptici, forța doveditoare a oricăror astfel de întâmplări percepute în mod subiectiv este mai degrabă chestionabilă/contestabilă, cu atât mai mult cu cât acest tip de experiențe, fiind intens folosite în discursurile care țin de zona comerțului pop-cultural cu mistere și enigme (esoterism, parapsihologie, fenomene neelucidate etc.) par tocite, demonetizate și, în final, irelevante. Nu mai puțin, din altă perspectivă, apetența publică pentru ele poate fi privită ca un indicator că ceva important se află acolo, pentru că intuiția unui număr mare de oameni, chiar și dacă este exprimată într-un mod mai puțin academic, are șansele cele mai mari de a se apropia de adevăr. A se vedea în acest sens legea numerelor mari, potrivit căreia, pentru oricare întrebare, cu cât se colectează mai multe răspunsuri, cu atât cresc șansele ca rezultatul mediu obținut să fie cel corect.

Dincolo de toate aceste considerente, rămâne un fapt, anume acela că teoria sincronicității este unul dintre cele mai spectaculoase și mai incitante concepte ale reflecției metafizice, măcar și numai pentru că o personalitate de talia lui Albert Einstein a rezumat-o în modul următor: “Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.

Și, în final, am să mă reîntorc la Tatiana Niculescu și la “Cartea întâmplărilor – mistere, ciudățenii, uimiri”, pentru a reda un citat care, în opinia mea, sintetizează cel mai bine chestiunea în discuție:

“Împărtășim fragmente ale unei lumi care poate fi, desigur, descifrată psihologic, antropologic, cultural, psihanalitic, în lumina proiecțiilor, preocupărilor, traumelor, revelațiilor, lecturilor sau a obsesiilor fiecăruia dintre noi. Dar dincolo de interpretări stă adevărul experienței nemijlocite și al povestirilor. Oricum le-am interpreta, ele conțin un tâlc indescifrabil, de dincolo de noi, care, vrem-nu vrem, ne dă de înțeles că, în orice clipă, putem plonja, fără voie, într-o altă realitate”.

O realitate care, aș adăuga eu, ne vorbește într-un mod cel mai adesea subtil (dar, totuși, uneori și evident) despre un Dincolo cu privire la care, deși nu putem cunoaște în mod empiric foarte multe, avem totuși date suficiente spre a lua în considerare faptul că există.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *