-ROXANA COMAN
Într-un studiu din 1986, cercetătorul Maria Pia Chișu afirmă despre poemele semnate de poeții din familia Văcărescu, Costache Conachi, Barbu Paris Mumuleanu sau Athanasios Hristopoulos ca având bazele în poezia laică, demotică și acoperind întregul spectru al exprimării dragostei de la dorință (gr. Pothos) la expresia unei suferințe din amor (gr. Pathos). De asemenea, sunt instanțe când poeme semnate de boierii români își găsesc varianta și în greacă cum a fost cazul poeziei „Amărâtă turturea” scrisă de Ienăchiță Văcărescu și Erotas Apotesmata (Efectele iubirii), atribuită lui Athanasios Psalidas.
Ioannis Vilaras, un cunoscut adept al poeziei anacreontice, își denumește colecția de versuri drept „Erotica” (Poeme erotice). Eros pe scala sentimentelor de iubire, simbolizează pasiunea, dorința și plăcerea. Jurist de profesie, Athanasios Christopoulos și-a denumit colecția de versuri bahice și erotice „Poeme Lirice” (gr. Lirica), divizată în 4 secțiuni, fiecare pusă fie sub semnul lui Eros, al Afroditei sau al lui Bachus.
O abordare inedită a venit din partea lui Constantin Conachi care subliniază aparența sa fizică, dar și distincția dintre tipurile de iubire: „Armele lui nu-s de hură, ci-s de milă, de iubire/ De durere, de suspinuri, de rugi fără contenire./ Cu dînsale se armează, cu dînsale biruieşte./ Ele sînt a lui dorinţe, pentru ele se jertfeşre. (…) Două firi are-ntr-o fire şi de om şi îngerească,/ Una-i dragostea curată, ceilaltă-i- îi trupească./ Cu una la santimenturi să pleacă şi să închină/ Doreşte cele de lipsă, în despărţire suspină/ Cu ceilaltă potoale şi împaca îmbulzirea/ Ce aduce la om fapta care i-au dăruit firea.” (Costache Conachi, „Cine-i Amorul?”). Posibil ca această distincție dintre dragostea curată și cea trupească să reprezinte binecunoscutul binom dintre amorul sacru și amorul profane. Pe de altă parte, scrisă într-un secol considerat de cercetători drept hedonist, ar putea fi și o sugestie de dragoste adulterină.
Mergând puțin înainte în timp, în jumătatea secolului 19, ajungem la culegerea de cântece și poeme publicată de Anton Pann „Spitalul amorului sau cântătorul dorului”, publicată în tipografia sa, cu o ediție a doua apărută în 1852. Printre cântecele atribuite de Pann ca fiind de mahala se află și binecunoscutul „Leliță Săftiță”, prezent în repertoriul formațiilor de muzică veche românescă, Anton Pann și Trei Parale.
Versurile sale sunt o sugestie și mai evidentă a dragostei extraconjugale și par mult mai simple comparate cu cele din poemele semnate de Văcărescu, Christopoulos sau Conachi. De asemenea, par a lipsi simbolurile și metaforele din exemplele finalului de secol 18. Dacă urmăm firul narativ al versurilor din „Leliță Săftiță”, îndrăgostitul sau amantul își cheamă iubita, admonestând-o când aceasta nu răspunde. Următoarele strofe subliniază timpul petrecut așteptând un semn de la persoana iubită și efectele fizice ale acestei așteptări. Mai nimic din patosul și din declarațiile făcute de poeții anacreontici nu a rămas.
Dar trebuie să luăm în considerare că publicul versurilor cântecului „Leliță Săftiță„ era diferit, mai ales din punct de vedere social, fiind cunoscut faptul că Anton Pann obișnuia să cânte pe stradă, cu oameni ce se adunau ad-hoc, spre deosebire de poemele secolului anterior ce erau scrise și, poate spuse, persoanei iubite. Știm din amintirile boiernașului Dimitrie Merișescu despre Bucureștiul primelor decenii ale secolului 19, că iubirile interzise și iubirile trupești erau cât se poate de prezente, iar obiectul afecțiunii era curtat cu versuri dulci.
Roxana Coman istoric și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține evenimentul online Dragoste, senzualitate şi erotism în cântece de lume şi poeme de divan.
