Marlowe

Covidul ăsta care s-a așezat “pe de-a rândul” – cum ar fi zis bunica – m-a cam pus “la colț” și chiar dacă nu sunt (încă) în genunci pe coji de nucă – ehe, ce vremuri –  tot simt umilința aia incomparabilă a neputinței despre care știi că nu-ți aparține și n-ai idee ce să faci cu ea.

“None of us can help the things life has done to us. They’re done before you realize it, and once they’re done they make you do other things until at last everything comes between you and what you’d like to be…”

Chiar așa? Chiar dacă cel care o spune este Eugen O’Neill subliniind (în) capacitatea omului de a-și explica  clătinările, nesiguranța tangajului care îi marchează viață, nemulțumirea (poate) că se vede funcționând într-o zonă ambiguă  care îi întârzie “punctul pe I”?

Nu știu.

“ Dacă-mi permiteți, citim și chiar  recităm “Scrisoarea  III” – cel puțin dialogul Mircea – Baiazid  – și analizăm semnificațiile istorice și filozifice chiar mai mult decât valoarea poetică și nu înțeleg de ce nu citim, nu ne citiți dumneavoastră și “Doina”? și tu simți un țurțure de ghiață alunecând pe șira spinării (vorba lui Marlowe – în traducere liberă) nici chiar (ori poate tocmai) Eminescu nu te poate ajuta, ai în față vreo 48 de perechi de ochi care te privesc cu inocența impertinentă a adolescenței și desigur umilința are “picioare lungi,” se vede, n-ai șanse să scapi de ea, iar traversarea în timp e ca o săritura cu prăjina: secunda urcării e o iluzie chiar și când cazi fără urmări tragice… Cât de (ne)tragice rămâne de văzut.

Nimic nou care vă să zică… Uitatul înapoi fără nota aceea nostalgică în care stă cuibărită tinerețea s-ar putea dacă nu să descifreze măcar să admită situația asta repetitivă când ne simțim incapabili, poate numai obosiți, dar sigur dominați de un dialog în oglindă; întrebare și răspuns stau în suspensia confuziei….

Și avem pretenții. Ce facem cu ele acum e altă poveste pentru că valorile și nonvalorile, așa cum le știm, sar dintr-o parte într-alta, se amalgamează chiar și atunci stăm ca “vițelul la poarta nouă”… (și eu mă întreb dacă se mai știe cum s-ar traduce zicala asta veche dar grozav de deșteaptă?) Covid sau altceva – nu neglijabil desigur acest altceva – ne intră pe ușă, în ogradă, în gânduri mai ales și chiar dacă întrebările curg răspunsurile stau în suspensia ignoranței. Nu?

Biblioteca mea nu e goală, dar nici cine-știe-ce aglomerată; câteva “nebunii” – idei fixe, vreau să zic, cu Faulkner cap de listă, câteva albume de artă “pe inima mea” Eminescu și Shakespeare și bineînțeles Marlowe – pardon, Raymond Chandler – sleuth-ul meu preferat, de care, cum am mai zis, uitasem. Și ce bine că uitasem pentru că acum este exact ce-mi trebuie: mișcare, agitație, sonerii suspecte, telefoane la timp ori târzii, pahare cu whisky, fum de țigări, baruri cu sau fără fețe dubioase, borsalino, fedore, packarduri ba chiar old mercedesuri, bulevarde, vile californiene, ceață si miros pacific, blonde transparente, spaniole dubioase, sentimentalism, curiozitate, violență, inteligență,… și, bineînțeles, guns!

Perfect, ușor de reținut, o liniște anormală ca o poveste care încearcă să se materializeze numai pentru că nevoia acută de evadare trebuie temperată ori măcar trimisă undeva unde ne putem uita cu liniștea aia a spectatorului conștient că “mortul” nu-i decât un actor mediocru care trebuie să dispară din plot, poveste, scenariu, vreau să zic… Și Marlowe!

Chandler a reușit un shamus memorabil nu pentru că este neapărat grozav de deștept ci pentru că e normal; de normalitatea lui mă bucur eu acum via abilitatea scriitoricească alui Chandler; Marlowe este profesional și Chandler ne lasă să vedem fiecare amănunt al obiectului, al persoanei ori al împrejurărilor altfel totul ar părea contrafăcut, are farmecul indirect conturat al omului de acțiune, fără excese, chiar așa cu Luger-ul sub brațul stâng, este înalt, good-looking, și frazarea mișcărilor ne sugerează un caracter imperfect: multă cafea, suficient whisky ca să stea pe marginea sobrietății, țigări și pipă care intervin întotdeauna la timp și deci convingător, dar “The streets were dark with something more than night.” zice Chandler și atunci Marlowe trebuie să fie inteligent, sensibil, sarcastic, îndrăzneț, și eficient chiar când îi este frică.

Nu știu dacă-mi place lumea aia, dacă mi-ar fi plăcut, ar fi mai corect spus, dar acum pare mult mai normală decât cea care ne înconjoară și mai ale cum simt că se pregătește să fie.

O fi numai clasică frontiera dintre generații? Nu cred!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *