Lui Iosif i se învârteau în cap imagini peste imagini ca fulgii de nea care se așezau pe jos, peste ei alții și alții. Tăcerea din capul lui devenea tot mai adâncă. Vizitase mai demult un lac despre care legendele locale ziceau că nu are fund, acolo s-ar fi aruncat o fată nefericită. În mintea lui fata aceea ajunsese pe tărâmuri simetrice dar mult mai frumoase, cu lumină blândă, fără angoase, poveri, învinovățiri.
Caleidoscop.
Altă imagine. Multe pietricele albastre mici și câteva galbene înconjurate de foarte multe albe minuscule. Pe fundul de mâl al lacului era o nuntă ai cărei nuntași erau îmbrăcați în albastru-verzui sau poate că erau reflexele adâncului. Himerele din mintea lui Iosif îl târau într-o lume în care se complăcea. Nu mai dădea socoteală nimănui, nu mai era vinovat pentru nimic. Vina. Spaima copilăriei lui. Și a altora. A observat că mulți își construiesc viața pe sentimentul oribil și păgubos de vină.
Caleidoscop.
O nouă imagine. De data asta dominanta e neagră, pietrele sunt mari și colțuroase, imaginea seamănă cu abisul dintr-un suflet istovit. Nu vreau să trăiesc în fantasmele altcuiva! Iosif striga în vis. Visul era elastic și îi întorcea cuvintele. Tubul caleidoscopului învârtea singur pietrele și culorile ca un carusel dintr-un bâlci vechi, repede, repede, din ce în ce mai repede.
Caleidoscop.
Încremenit. Oricât l-ar fi întors imaginea rămânea neschimbată.
Suntem copiii lui Dumnezeu. Ca păpădiile uscate suflate în toate zările noi vrem cu tot dinadinsul să ne întoarcem la El. Sunt potrivnice aerul prea umed și sărat, briza moartă, pământul plin de crăpături adânci din care anevoie ne săltăm. Asta e calvarul, gândea Iosif cufundat în caleidoscopul său, să iei mereu altă formă neștiind unde vrei să ajungi, să trăiești în exteriorul tău și să nu faci cunoștință cu ăla care stă în tine, cu tine adică. Să îți fie mereu teamă. În clipele de angoasă, în momentele Munch cum le numea el, lumea se transforma într-o cârpă amorfă de culoare roșietică care îi ștergea memoria lucrurilor mărunte din viața lui. Era pe o margine de prăpastie, sufletul lui încercat și trist de bărbat aflat la jumătatea drumului se înfiora la ideea că jumătatea cealaltă e în abis. Teama de schimbare, teama de necunoscut, teama de a preda cheile unuia care știe mai bine ce să facă cu ele, teama de a lăsa bidiviul liber să zburde. Lipsă de curaj. Lipsă de îndrăgostire. Căutări zadarnice printre Juliete, Sonii și Ilse.
Rafael îl lua peste picior când încerca să discute cu el chestii din astea, „prea profunde”. Trăiește omule! îi zicea Rafael. Nu mai tăia firul în paișpe! Te comporți ca un țesător maniac care vrea să combine cele mai multe nuanțe din lume în stofa sa, evident nu reușește și se necăjește amarnic, se îmbolnăvește chiar, uitând că și-a pus singur stacheta, mintea lui i-a aranjat-o acolo frumos și tot mintea îl chinuie că nu a ajuns-o. Pricepi? E un cerc vicios. E un chin să trăiești așa, mereu în afara ta, măi omule. Cui ai de dat socoteală pe lume? Te-ai vârât singur în tubul tău de caleidoscop și realitățile pe care ți le arată ți se par adevărate. Nu sunt. Sunt doar iluzii, născociri. Ieși de acolo cât mai ai timp! Vezi că nu avem prea mult timp la dispoziție. Trezește-te, trecătorule!
desen de Alina GHERASIM
