Șarlatan

Când pronunțăm cuvântul șarlatan e de la sine înțeles că ne referim la o persoană al cărei scop prim este acela de a înșela cu orice preț. Ceea ce nu știm, probabil, este faptul că, prin activarea acestui împrumut din limba franceză, ne întoarcem volens nolens înspre o istorie îndepărtată, a Evului Mediu, în care a înșela pe cineva era la ordinea zilei. Bună parte din bagajul semantic al termenului s-a păstrat și s-a transferat în spițele limbilor romanice.

În franceză, charlatan însemna odinioară vânzător ambulant, o persoană care, după ce își făcea puternic simțită prezența în piețele publice, începea să vândă droguri sau așa-zise poțiuni tămăduitoare. Zelosul șarlatan făcea pe medicul, pe dentistul, scoatea la propriu dinții din gura credulilor, tăia cu bisturiul în carne vie, totul pentru a înlătura ca la carte durerea. Printr-un șiretlic, asemănător cu acel hocus-pocus al scamatorilor, dădea iluzia că reușește să vindece pe oricine, la orice oră. Era un fel de vraci care se lăuda cu faptul că e în stare să procure substanțe rare, miraculoase, într-un timp în care medicina nu ajunsese încă la descoperirile de azi, iar oamenii mureau în număr mare, pentru că nu aveau cu ce să se trateze.

Șarlatanii practicau, la acea vreme, un fel de medicină empirică. Acea meserie medievală, moștenită din tată-n fiu, nu a dispărut, doar s-a adaptat la realitățile de azi. Șarlatanismul ori, altfel spus, escrocheria, e în floare și acum. La fel ca ieri, șarlatanul nu poate fi controlat, scapă printre degetele justiției. Vânzătorul de iluzii poate fi întâlnit în online, bine instalat în șarlatanie, acolo unde incontrolabila piață a ceaiurilor bune la toate și a pastilelor-miracol se prinde ca râia de trunchiul globalizării. În vremuri pandemice, cu atât mai mult.

Încă din secolul al XVII-lea, substantivul charlatan era folosit și cu sensul de „impostor”. Apare în fabulele lui La Fontaine sau în comediile lui Molière. Dacă încercăm să mergem pe urmele acestui termen, să-i trasăm o fișă biografică, vom vedea că este, în limba franceză, un împrumut din italiană. Ciarlatano, termen din care a fost împrumutat în franceză charlatan, pare a fi un hibrid lexical, obținut din fuziunea lexemului cerretano „locuitor din Cerreto” cu verbul ciarlare „a pălăvrăgi”.

Despre Cerreto se știe că este un sat pitoresc, situat în Toscana, în care vânzătorii vindeau și droguri în Evul Mediu, strigând din toți rărunchii prin scuaruri. Cel mai cunoscut, în secolul al XVII-lea, era acel bizar orviétan (< it. orvietano), cu trimitere neîndoielnică la Orvieto, o localitate din regiunea Umbria. Cel care a inventat și fabricat acest drog, comercializându-l în secolul al XVII-lea cu trâmbițe și surle, chiar și prin piețele Parisului, se numește Girolamo Ferrante, ingenios locuitor din Orvieto.

Un corespondent în română pentru orvietan ar putea fi teriac, adică tot un antidot, o substanță folosită contra veninului șerpilor și, prin extensie, a animalelor sălbatice. Potrivit lui Scriban, acesta era un preparat pe bază de opium. Andrei Oișteanu, în volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, precizează că româna a împrumutat din greacă, prin filieră turcească, cuvântul tiriac (vezi pp. 81-84) și derivatul tiriachiu (< tc. tiriaki „consumator de opium”). Spre pildă, Anton Pann îi utilizează, la jumătatea secolului al XIX-lea, în Povestea vorbii.

Așadar, orvietanul sau teriacul funcționa, în acele timpuri, ca un leac universal, ca un panaceu, ca un remediu absolut. Dacă străvechiul opiaceu nu ajungea să facă victime printre ignoranții cumpărători, șarlatanul devenea, în ochii multor cetățeni, un binefăcător. Nimic nou sub soare.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *