Dinu Pillat. Ferestre spre libertate

Pe 19 noiembrie 1921 a venit pe lume Dinu Pillat. S-a nãscut într-o familie de elitã: tatãl (Ion Pillat) – poet, mama (Maria Pillat-Brateş) – pictoriţã, unchii materni (Ionel, Vintilã, Dinu Brãtianu)– politicieni de prim rang, mãtuşile (Sabina cãsãtoritã Cantacuzino şi Pia Brãtianu, cãsãtoritã Alimãnişteanu) – scriitoare. Atmosfera rafinatã a climatului de acasã, efervescenţa culturalã a epocii interbelice, prietenia pãrinţilor sãi cu marile personalitãţi ale timpului care le cãlcau adesea pragul, prevesteau fiului un viitor strãlucit.
Încã din liceu, începuse sã scrie şi el, publicând în revista Vlãstarul meditaţii, cugetãri şi recenzii la cãrţile iubite, fiind atras mai ales de roman, ca gen literar. În anii studenţiei la Facultatea de Litere, a colaborat la revista Albatros, unde i-a apãrut în 1941, în foileton Jurnalul unui adolescent, iar în anul urmãtor şi-a lansat prima carte, Tinereţe ciudatã. În 1943, îi scria Corneliei Filipescu, viitoarea sa soţie, despre proiectul unui nou volum, Vestitorii, pe care avea sã-l finalizeze abia în 1955, sub titlul Aşteptând ceasul de apoi. Decesul tatãlui sãu, survenit subit în 1945, i-a inspirat în parte un alt roman, Moartea cotidianã, publicat în 1946. După absolvirea Facultăţii, Dinu Pillat a devenit asistentul profesorului George Călinescu, la Catedra de istorie a literaturii române moderne. Şi-a dat doctoratul sub îndrumarea acestuia, având ca subiecte: Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat.
Ascensiunea sa culturalã avea sã fie curând curmatã de cataclismele istoriei. Pe 15 octombrie 1947, era dat afarã de la catedră, în urma unei restructurări pe criterii politice. Familia sa fusese trecutã de comunişti pe lista neagrã a indezirabililor. A rãmas câţiva ani şomer, nereuşind sã fie primit nicãieri. Cu ajutorul unui prieten, a fost angajat în 1950 ca pontator şi casier la Cooperativa de praf de sânge ‘Muntenia’, unde a lucrat pânã în 1955. În toamna anului 1956, George Călinescu a izbutit să-l aducă, pe un post de cercetător, la Institutul de istorie literară şi folclor, a cărei direcţie o deţinea de curând. Dar nici el şi nici prietenii sãi n-au încetat însã sã fie urmãriţi de Securitate. În primăvara anului 1959, a fost arestat în procesul intentat de regimul comunist intelectualilor, în lotul Noica-Pillat, fiind condamnat la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru ‘crima de uneltire împotriva ordinii sociale’ pentru romanul Aşteptând ceasul de apoi, considerat “obiect delict”.
Din fericire, în urma amnistiei din 1964, Dinu Pillat a fost eliberat din închisoare şi în toamna aceluiaşi an a fost reîncadrat de George Călinescu la Institutul de istorie literară şi folclor. A renunţat pentru totdeauna la roman, dedicându-se studiilor critice şi istoriei literare (Mozaic istorico-literar. SecolulXX, 1969, Ion Barbu. Micromonografie),1969, Dostoievski în conştiinţa literarã româneascã, apãrutã postum în 1976), îngrijirii de ediţii (Ion Barbu – Pagini de proză, 1968, Ion Barbu – Versuri şi proză, Ed. Minerva, 1970, Valeriu Ciobanu – Fiul lunii, 1969) şi antologiilor ( Ion Pillat – Poezii, în 2 vol., 1969, M.Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, 1973; Ionel Teodoreanu – Pagini cu copii şi adolescenţi, 1973; Ştefan Neniţescu – Ani, 1973; O constelaţie a poeziei române moderne, 1974; G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, antologie de texte critice, apãrut postum în 1999).
Reluarea contactelor cu vechii sãi prieteni şi cu colegi de detenţie, felul lui deschis de a-şi exprima opiniile în public şi intransigenţa moralã l-au menţinut în continuare în vizorul Securitãţii, astfel încât, în primăvara anului 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, a fost concediat din Institutul condus, pe atunci, de Zoe Dumitrescu Buşulenga. A fost retrogradat şi trimis pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, cu metastaze la oasele capului, Dinu Pillat a murit pe 5 decembrie 1975.
***
Am ţinut sã readuc în memoria cititorilor aceste detalii biografice, pentru a-i îndemna sã cugete la ferestrele spre libertate pe care tatãl meu n-a pregetat sã le deschidã, pânã la capãt, sfidând captivitatea impusã de regimul totalitar al vremii.
Cele mai minunate amintiri cu el le am din copilãrie, din perioada când era şomer şi, stând mai mult pe acasã, inventa jocuri şi basme în care ne refugiam amândoi cu încântare. Îmi depãna poveşti despre o familie de iepuri sălbatici, la care mergea în vizitã, din când în când. Lua tramvaiul până la capătul oraşului, unde, spunea el, un birjar şi fiicele lui adoptive, două mânze, aşteptau să-l ducă până în câmp şi acolo îl lăsau la intrarea în vizuina iepurilor. Ori de câte ori tata lua birja, mânzele purtau pălării noi şi erau îmbrăcate după ultima modă. Apoi, de îndată ce musafirul intra în vizuină, iepuroaica-mamă punea masa iar iepurele-tată deschidea o sticlă de şampanie pentru sărbătorirea evenimentului. Fiica lor sărea în jurul tatãlui meu, punându-i întrebări despre mine. Profitând de venirea lui, mai apăreau doi musafiri: o doamnă hârcioagă, mai în vârstă şi un gândac vesel, un pierde vară, mirosind cumplit a gunoiul în care îşi făcea veacul.
Evocând acei ani, într-o scrisoare din 1972, tata mãrturisea: “viaţa şi povestea fãceau sã ne ţinem împreunã pe acelaşi “mal”, când jocul (dar oare era joc?) ne integra în miracolul unei comuniuni totale, fãrã fisuri provenite din vârstã sau vreo împrejurare a realitãţii cotidiene” iar într-o alta, cam tot de pe atunci, consemna nostalgic: “Mã trezesc reamintindu-mi…poveştile în care ajunsesem sã cred aproape în aceeaşi mãsurã ca şi tine. Ce-or mai fi fãcând gândacul de gunoi, dar hârcioaga? Mi se strânge inima în faţa timpului care ne mistuie pe nesimţite…”
Într-o searã de vară, la Miercurea-Ciuc (locul unde bunica mea paternã era în domiciliu forţat), ieşeam cu tata dintr-un crâng şi în acel luminiş, pândit de umbre, l-am rugat să-i aşteptăm pe Albă ca Zăpada şi pe cei şapte pitici să vină. Nu s-a împotrivit şi am mai rămas acolo o vreme, dar cum se lãsa întunericul, ne-am temut cã la întoarcere nu vom mai nimeri drumul înapoi. L-am luat de mână şi am plecat, părăsind poiana înfiorată de farmec. Am mai păstrat din acel ţinut un moment de care nu mă voi despărţi niciodatã. Mergeam pe înnoptate cu tata, de-a lungul unei păduri şi priveam vrăjită răsăritul lunii. Atunci el a început să-mi recite din Eminescu: peste vârfuri trece luna/ codru-şi bate frunza lin/ printre ramuri de arini/ melancolic cornul sună/ mai departe, mai departe/ mai încet, tot mai încet/ sufletu-mi nemângâiet/ îndulcind cu-un dor de moarte. În acele cuvinte, venind de peste timp, cu vocea lui, îmi pare că îmi regăsesc dintr-o dată toată viaţa…
Nu ştiam încã sã scriu, când, ca sã nu uit fermecatele lui nãscociri, am prins sã le desenez într-un caiet. Din clasa a II-a pânã într-a IV-a, am tot refãcut desenele, adãugând pe margine mici note explicative şi citate din ceea ce îmi depãna tata. Începusem sã deschid pe foaia albã o fereastrã cãtre lumea vrãjitã, imaginatã de pãrintele meu, în care aproapele şi departele, veghea şi visul îşi dãdeau mâna. Îmi mai aduc aminte cum în lunile în care zãceam istovitã de scarlatinã, de pojar ori de tuse convulsivã, tata îşi apropia fotoliul de patul meu şi îmi citea ore întregi din Casa bunicilor, din Prãvale-Baba, din La Medeleni, eliberându-mi prin lecturã sufletul încãtuşat de boalã.
Aveam vreo şase ani, când a început sã îmi încheie serile, înainte de culcare, cu ora confidenţelor. În acel rãstimp, el mã îndemna sã îmi aduc aminte de toate cele de peste zi, trãite sau fãcute, sã vãd dacã ziua mea fusese câştigatã sau pierdutã. Ce însemna acest lucru? Fiecare zi, spunea tata, ar trebui închinatã lui Domnului printr-un mic dar. Zilele care treceau în mod egoist erau zile în care mã iroseam, dar cele în care vegheam, ca sã pot aduce bunãtate şi luminã celor din jur aveau sã îmi sporeascã bucuria.
În primele poezii, compuse pe la nouã ani, am încercat sã prind muzica versurilor pe care, în dupã-amiezele de toamnã, tata ni le citea mamei şi mie din autorii iubiţi. Dupã arestarea lui, am scris doar ca sã fiu cu el, fãcând din foaia albã de hârtie locul întâlnirii noastre de tainã. Când a revenit, dupã aproape cinci ani şi jumãtate de detenţie, eram plecatã în vacanţã la Vãratec, cu bunica mea maternã, iar regãsirea s-a petrecut mai întâi prin scrisorile pe care a început sã mi le trimitã de la Bucureşti. Iatã un fragment: “Întors într-un târziu în casã, dupã ce am stat un timp indeterminat în chaise-longue, visând la tine cu ochii deschişi şi înecaţi în golul albastru palid al cerului de varã, am simţit nevoia şi sã am senzaţia materialã a prezenţei tale în ceva. Şi ştii ce-am fãcut?Am tras sertarul de la mãsuţa spaniolã, din odaia noastrã de culcare, unde îţi ţii tu pãpuşa. Am luat pãpuşa în braţe (dacã ai şti ce miraţi i s-au deschis deodatã ochii, mã întreb chiar dacã m-a mai recunoscut dupã atâţia ani) şi apoi am culcat-o la loc, cu toatã grija. Noapte bunã, copilãrie!”
Nu pot uita dimineaţa noroasã din livada mânãstirii, unde tata, ajuns cu mama la Vãratec, dupã vreo douã sãptãmâni, mi-a vorbit despre câteva încercãri cumplite prin care trecuse în închisoare şi mi-a destãinuit cã le putuse supravieţui numai deschizând o fereastrã spre Dumnezeu. Ascultându-l, sub pomii care se cutremurau sub palele de vânt, mi-am dat seama deodatã cã nu împlinisem încã şaptesprezece 17 ani. Pânã la întoarcerea lui, trãisem într-un cenuşiu fãrã vârstã, fãrã speranţã, fãrã orizont. Venirea tatei îmi înapoia libertatea, bucuria de a exista, exuberanţa pierdutã, adâncindu-mi, în acelaşi timp, iubirea pentru ai mei.
Dupã câţiva ani, am putut duce la bun sfârşit întâiul meu “robasm” (roman şi basm), Cei treisprezece şi Misterul, În ziua de 14 mai 1968, el a ţinut sã îmi scrie: “Nu-ţi închipui ce sentiment ciudat de nedumerire şi bucurie m-a stãpânit toatã ziua de ieri, luând act de volumul tãu apãrut în librãrii. Cum a inversat deodatã Timpul rolurile noastre! Fetiţa cãreia îi povesteam de atâtea ori istoriile cu iepuraşul, gândacul de gunoi, hârcioaga et comp., este aceea care povesteşte acum nu numai tatei (amuţit de mult )dar şi încã altor 29.999 de inşi o istorie care taie la distanţã tot ceea ce îmi umbla altcândva prin cap, fãcându-mã sã trãiesc cu tine dincolo de limitele logice ale cotidianului, cu oameni şi ziduri […] Cum sã-ţi mulţumesc cã a fost posibil prin tine un asemenea miracol? Stau la picioarele tale, ca pe marginea unei ape sau la liziera unei pãduri şi nu pot sã fiu nici mãcar un critic romantic al scrisului tãu ca Hazzlitt sau Coleridge… Iartã-mã! Nu sunt în stare sã-ţi spun decât ceea ce mi-a spus Ionel Teodoreanu la prima mea carte, când aveam şi eu 20 de ani: Drum bun!”
Ferestrele pe care tata mi le-a deschis de timpuriu spre culturã, spre reverie şi credinţã, mi-au revelat întreita putere a scrisului de a pãstra comorile trecutului, de a şterge hotarul dintre viaţã şi moarte, de a atinge inefabilul. Se vor împlini în curând 45 de ani de la plecarea lui din lume, şi totuşi, în acest lung interval, el nu a încetat sã mã vegheze. Într-un vis de noapte, se fãcea cã încercam sã-i citesc ultimele mele poeme, dar literele fugeau de pe pagini şi nimic pus pe hârtie nu dãinuia mai mult decât o clipã. Mi-am ridicat sfâşiatã privirile spre tata, murmurând: “Sunt ţinutã sã nu îţi pot arãta aceste versuri”. El a zâmbit, fãrã a rosti vreun cuvânt, şi-am înţeles cã le ştia de dinainte, poate fiindcã le compusesem împreunã.. .