Cehov sau polifonia

Dedicat mamei mele, Mihaela Stanomir, cea alături de care am ascultat această muzică cehoviană a timpului

Cehov este unul dintre cei ce nu au dorit să fie profeţi şi educatori. Cehov este unul dintre cei care nu au aderat la o estetică a angajării ideologice, în numele credinţei în inevitabilitatea progresului. Cehov este unul dintre cei care au evitat simplitatea didactică a discursului moralizator, evitând capcana ipocriziei onctuoase. Cehov este unul dintre cei care au întrevăzut în natura umană nu întruchiparea unei proiecţii mistice ori materialist-vulgare, ci complexitatea deznădăjduită a iubirii, a morţii şi a singurătăţii. Cehov este unul dintre cei care nu au ales să fie servitorii unei cauze, oricât de nobile, optând pentru solitudinea de franctiror a scriitorului.

Şi poate că de aceea polifonia şi subtilitatea îi definesc arta: în proză, ca şi în teatru, Cehov a stăpânit o claviatură ce nu era accesibilă contemporanilor săi. Cehov este polifonic pentru că este proteic. Şi este proteic pentru că arta sa urmează liniile versatile şi delicate ale unei vieţi omeneşti ce nu se încadrează în patul procustian al frazeologiei. Polifonia sa înseamnă capacitatea de a explora registre şi straturi antropologice ce par imposibil de conciliat. În proza lui Cehov această unică forţă de a face tranziţia de la comic la dramatic, de la miniatura satirică la tragismul unei cronici doar aparent banale este parte din estetica sa polifonică. Cine este Cehov? Autorul care debutează cu texte publicate cu sârguinţa unui autor profesionist, ce trăieşte din scris, sau investigatorul coloniei penitenciare din insula Sahalin? Cehov este toate acestea împreună, iar polifonia sa îi acordă pătrunderea privirii ce trece dincolo de locurile comune climate cu emfază etică.

Polifonică, opera lui Cehov nu poate fi citită, ci doar recitită. Exerciţiul revenirii este esenţial pentru această ucenicie a nuanţelor pe care Cehov o propune cititorului său. Sfidând clasificarea leneşă, fiecare dintre textele cehoviene este asemenea unei piese alcătuite pentru un pian ce îşi revelă sonoritatea clapelor sale. În comic sau în tragic, Cehov dezvoltă o muzică a sa, una care poate fi descoperită cu adevărat doar după ce o anume intimidate îndrăgostită se naşte, treptat. Paginile lui Cehov intră în fiinţa profundă a celui care revine spre ele, paginile lui Cehov devin parte din murmurul pe care ţi se pare că îl desluseşti, ca o muzică a timpului ce se duce, tainic. Paginile lui Cehov se redeschid, ori de câte ori par epuizate: asemeni vieţii, ele sunt încărcat de promisiunile neîmplinite ale viselor tinereţii şi de tristeţea ratării. Paginile lui Cehov sunt opace şi se refuză monomanilor ideii . Pasionaţilor de adevăruri, ele nu le pot oferi nimic din aceastea, ci doar infinitele nuanţe ale regretului şi visării.

Arta dramatică a lui Cehov nu ar fi putut exista în absenţa acestei polifoniei pe care proza sa o cultivă. Arta sa dramatică înseamnă acest joc, unic şi irepetabil, al cuvântului şi al tăcerii. Ceea ce i-a şocat şi agasat pe contemporanii săi, lipsa unei intrigi şi a mişcării, este esenţa polifoniei sale. Cum se poate intra în intimitatea fiinţei ce alunecă în timp şi, alunecând în timp, se confruntă cu demonii săi? Cum se poate alcătui o literatură care să vorbească despre abisul zilelor ce se scurg fără a recurge la ţipătul expresionist al lui Strindberg?

Piesele lui Cehov sunt un balans, muzical şi subtil, pe marginea unei prăpastii. Comediile sale dramatice sunt fragmente dim oglinzile risipite în al căror contur personajele sale nu se mai pot privi. Nu moartea este insuportabilă în dramele lui Cehov, ci întinderea vieţii ce se confundă cu un infern de zile interşanjabile. A accepta, cu seninătate tragică, această condiţie a suferinţei, ca pe o cămaşă a lui Nessus, iată înţelesul subtil al artei sale. Resemnarea devine, paradoxal, un semn al salvării: cei care nu pot muri trebuie să îndure. În spaţiul claustrofob al textelor lui Cehov nu există decât amânare ce nu se poate împlini, împăcare cu soarta,acceptarea poverii pe care zilele o aşază pe umerii tăi, trudnice şi nesfârşite.

Drumul către Cehov duce departe de vigoarea mesianică şi de elanurile vizionare. Drumul spre Cehov este unul al nuanţelor şi al melancoliei: simplitatea liniilor lasă loc regretelor şi reveriei, iar omenescul se despovărează de marile cuvinte sforăitoare, spre a îmbrăca hainele modeste ale ezitării, indoielii şi tristeţii. Pe acest drum literatura devine parte din trecerea vieţii. Anii vieţilor noastre sunt anii ce curg în textele sale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *