Strada Moara de Scoarță

Strada își întindea agale curțile de-a lungul liniei de cale ferată ce părăsea gara mare a Sibiului, pornind întins spre orașele îndepărtate dinspre apus. De câte ori călătorea împreună cu părinții spre stațiunea din ținutul Hațegului, rămânea cu obrazul lipit de geam și-și lua rămas bun, cu mâna mică fluturând în aer, de la casa lor îmbrăcată în viță-de-vie și umbrită, vara, de frunzișul pomilor fructiferi din curtea spațioasă. O privea parcă de sus, ca într-o nesfârșită vale de case, de brâuri de case curgătoare pe firele întrețesute ale străzilor. Erau încă vremuri bune în anul acela, când părinții hotărâseră că a împlinit vârsta potrivită pentru a merge la școală. Doar tatăl venea mai rar pe acasă și atunci ea i se cuibărea în brațe, obișnuită fiind cu adierea cazonă a hainelor lui, îl trăgea strașnic de mustăți și îi recita versuri învățate de la prietenele mamei, poezioare cu rime jucăușe, despre care abia mai târziu avea să afle, roșind până în vârful urechilor, cât erau de licențioase. Dar tatăl se prăpădea de râs și de dragul ei. Descins în Armata regală tocmai din străvechea boierime a Iașului și așezat pentru o lungă perioadă  în Sibiu, căpitanul T. pusese ochii pe una dintre cele mai frumoase fete din împrejurimile orașului. Obișnuit cu felul iute și ferm al militarilor de profesie, a început de îndată tatonările și negocierile cu familia Minervei, în vederea parafării grabnice a contractului prenupțial. Cum-necum, viitorul socru îi strânse fetei dota prevăzută în codul civil al vremii, simțind abia acum povara acelei nopți de pomină în care-și pierduse una dintre case la jocul de cărți, încins în compania unor prieteni la fel de împătimiți, dar și a unor tinere pline de viață, care-i făcuseră sângele să alerge vertiginos prin vene. Minerva pătrunse cu agilitate în noul rol, oferit cu generozitate de un destin neașteptat de prielnic. Lăsă în urmă, fără regret, austeritatea în care crescuse și-și promise că nimeni nu o va mai împiedica să guste din toate plăcerile vieții. Doar venirea pe lume a micuței Ileana îi cam încurcă planurile, dar se bucura, pe de altă parte, că fetița îi folosea de minune în șlefuirea celor mai fine detalii din care își compunea, cu răbdare, noua imagine socială.

În acea dimineață de toamnă timpurie, bătrâna menajeră, Aurica, reușise cu greu să-i încheie copilei cataramele de la pantofiorii de lac negru, curați și lucioși, de parcă atunci fuseseră scoși din cutie. Seară de seară, Dinu, ordonanța căpitanului, se ocupa cu o drăgăstoasă grijă de ei, periindu-i și redându-le reflexiile sufocate de praful zilei. Caporalul o îndrăgise pe Ileana ca pe propria fiică, iar orele când trebuia să o însoțească la școală ori să-i devină tovarăș de joacă în curtea casei îi luminau privirea de om simplu și bun, rupt din ritmul firesc al vieții lui, fără mari seisme emoționale, de rumorile războiului ce deveniseră tot mai mult o certitudine după declararea mobilizării generale. Menajera răsufla greu și apăsat în acea dimineață. Frigul și bruma se năpustiseră prematur de pe culmile Făgărașilor. Peste noapte simțise iar junghiul ce începuse a-i săpa la rădăcina inimii, obligând-o să se trezească de mai multe ori și să se îndrepte spre carafa cu apă de pe marginea pervazuluiAruncă o privire iscoditoare spre ciorăpeii albi ai Ilenei, cercetând erau în bună stare. Nu și-ar fi dorit pentru nimic în lume să înfrunte iar mânia doamnei, a cărei pasiune pentru această păpușă vie devenise de-a dreptul bolnăvicioasă. Totuși, Auricăi i se părea cam smucită preocuparea Minervei, cu sinuozități al căror înțeles îi scăpa, cu abandonări și reveniri, cu declarații zgomotoase de iubire maternă alternând cu bizare stări de indiferență. Atunci, în asemenea nefaste momente, își intuia cu precizie rolul de mamă-surogat și, nemărturisit, i-ar fi mers la suflet dacă fetița i-ar fi rămas în grijă pentru totdeauna.

În sfârșit, termină de încheiat ultimul năsturaș la pardesiul de lână fină, de culoarea untului topit. Făcu un pas înapoi și o privi cu drag, de parcă ar fi avut în fața ochilor cine știe ce operă de artă. Dar era opera mâinilor și grijii sale, a tandreții și aleanului dăruite necondiționat, în doze mari, în fiecare moment al deplinei lor complicități. Iar Ileana o iubea cu aceeași măsură, nu doar pentru că-i satisfăcea toate mofturile cochetăriei copilărești, ci și pentru gogoșile delicioase, cu dulceață de afine, cu care o lăsa să se înfrupte pe săturate în fiecare duminică, spre disperarea și furia Minervei. Pe drumul spre școală, ghiozdanul rămânea mereu la Dinu. La fel, și cutiuța cu sandvișul preparat cu pâine albă și proaspătă, unt și o felie subțire de șuncă cumpărată de la cei mai buni mezelari sași din împrejurimi. Deși aveau doar câteva minute de mers, ordonanța o însoțea fără să o scape din ochi și o aștepta apoi, în toate cele patru ore cât durau lecțiile, în curtea acoperită de coroana castanului crescut acolo încă din celălalt secol, înaintea multor case ce aveau să se construiască în jurul lui, atrase de viața ascunsă sub scoarța acelui tainic centru al lumii. Odată intrată în clădire, Ileana avu o senzație de ușurare, de eliberare de sub privirea de uliu a lui Dinu. Pentru ea, timpul nou dăruit însemna șansa unor explorări într-o umanitate diferită de cea de acasă. Dintre copiii de 7-8 ani, unii dintre ei cu hăinuțe mai ponosite, doar Sabina, fata cojocarului de pe strada Morii de Scoarță se juca cu ea. Ceilalți nu o priveau cu ostilitate, ci cu ochi mari, înțepeniți pe hainele mereu curate și îngrijite ori pe tocul de scris care nu lăsa în urmă, nici măcar accidental, vreo pată de cerneală. Încă din primele zile de școală, Ileana își făcuse un ritual numai de ea știut, de care Dinu și preabuna Aurica n-ar fi trebuit să afle niciodată. Mamei oricum nu i-ar fi păsat. Sau nu i-ar fi păsat tot timpul. În fiecare zi, în pauza mare, își lua pachețelul cu mâncare și se îndrepta spre partea din spate a clădirii, dincolo de care se întindea un mic teren de sport, cotropit pe margini de verdeață de cum dădeau primele fire de iarbă primăvara. Nu zăbovea prea mult, de teamă să nu trezească bănuielile ordonanței. Revenea curând în curtea cea mare, iar lumina locului părea aceeași, neschimbată, și nimeni nu avea cum să-și fi dat seama de mica ei evadare. Undeva, în spate, de pe un pervaz al școlii, sandvișul uitat intenționat dispărea cu repeziciune.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *