La ce bun poeți în astă lume? Pentru că poezia e terapeutică. Pentru că dacă există o sublimare a toanelor de care suferim, atunci ea e posibilă în versurile care dau carne și oase amintirilor noastre. Pentru că într-o lume a narațiunilor excesive, solitare și prea puțin solidare, poezia e încă un pașaport spre o viață trăită cu o demnitate și o franchețe care au ieșit din reflexul zilelor noastre. Andreia Granger semnează ultimul volum de poezie apărut la Editura Cartea Românească Educațional, cu un titlu intrigant, confesional, aproape parrhesiast: Stări de mine. N-are nicio teamă să vorbească despre ce ne face mai umani: deznădejdea. Nu are nicio frică să mărturisească ceea ce ne face veșnici: credința în Dumnezeu. Nu are nicio spaimă că trăim impredictibil: pentru tot ceea ce ne miră, ne îngrozește și ne seduce, există poezie.
O carte autobiografică, o carte a dezamăgirilor și extazurilor care dau imaginea unei vieți trăite complet: o naștere de care devenim responsabili, o maturitate din care dragostea nu lipsește, o existență în care cea mai mare lucrare omenească e a da viață la rândul tău. Andreia Granger scrie stările care o fac identică față de sine: rămâne aceeași pentru că își păstrează libertatea și autenticitatea câștigate prin scris. O carte a poemului-jurnal, pe care autoarea îl transpune într-o biografie marcată de credință, loialitate și dragoste. E singura formă în care viața artistei a putut fi scrisă: printr-o poezie-cronică, născută din caietele în care nu au stat niciodată memorii, ci mărturii. Această carte are demnitatea unui dosar de existență.
Întrebată de ce Stări de mine poate fi expresia stărilor de sine ale oricărui cititor, Andreia Granger răspunde: „Am scris pentru tot ceea ce pământul m-a lăsat să iubesc, să îmblânzesc și să păstrez.” Or nu e cineva care să nu spere că poate iubi, chiar dacă nu i s-a întâmplat încă; nu e cineva care să nu fi fost sălbatic, adică natural, în privirea către Celălalt, până și-a educat-o întru speranță și liniște ca forme ale trăirii împreună; nu e cineva care să nu fi dispărut din viața noastră, și totuși să fi rămas ca cea mai fericită întâlnire pe care am avut-o vreodată. Cartea Andreiei Granger nu este despre oamenii care ne rămân, ci despre ceea ce ne rămâne după o clipă, un ceas sau o viață trăită alături de ei.
Și, pentru cine nu crede că e o poezie care îți ține de foame când ți se pare că ai uitat să te îngrijești de suflet, las aici o „stare” a Andreiei Granger, prin care ai sentimentul că poți, în forma cea mai ludică și discretă cu putință, să iei lumea de la capăt:
Început de lume
Hei, Adame, în Eden intrat-ai iar?
Ai simțit c-am fost plecată,
Să-ți aduc un trup în dar?
Știi c-am încercat cu-ncetul,
Să nu fiu cea care sunt,
Și să-mi iau „la revedere”
De la cactusul meu blând.
Știi că mi-am gândit plecarea,
Din Edenul meu curat,
Și mi-am zis că n-am a-ți spune:
„Te îmbrățișez, mi-ești drag?”
Știi că pașii mei fugit-au,
Dinspre tine-Adame, iar,
Pentru-a nu știu câta oară
Să-i întorc nu mai credeam?
Tu-nțelegi, oare, Adame,
Cam ce fire pot avea?
Și de ce prefer doar joacă,
Paradis… Sunt Eva ta?
Ce ți-e și cu Paradisul,
Tu visai ca pe pământ,
Să-l aduci atât de-aproape,
Flori, poveste, cactus, vânt.
Dar legenda noastră-i scrisă,
De o Eva și-un Adam,
O istorie-ncepută
Căci final, acum, nu am.
Poate că-ntr-o zi, finalul,
Va veni necăutat,
Și zâmbind, Adame, ție,
Eva știe ce-a creat!
Sau desculți, noi, alerga-vom,
Pe un soare arzător,
Și cântând, tu, cu chitara,
Sau cu vocea, c-ai sonor.
Eu, tăcând, și doar prin minte,
Să gândesc c-aș fredona,
Căci, Adame, vocea caldă,
Își doreai, Eva n-avea.
Și-n sonata primăverii,
Scrisă chiar de Eva ta,
Tu, Adame, ești acordul
Paradisului din ea!
(Andreia Granger, Stări de mine, Cartea Românească Educațional, 2020)
