Ceaadaev sau condiţia rusă

Rusia pe care marchizul de Custine o vizitează pare, sub domnia lui Nicolae I, un domeniu al glaciaţiunii şi al tăcerii. Relatarea aristocratului francez, memorabilă şi profetică, va fi citită, peste un secol, ca anatomia acelui stat ce îşi conservă, sub ţarism şi sub comunism, stabilitatea sa terifiant- opresivă.

Şi totuşi, sub aparenţele de control perfect şi de poliţie a reflecţiei intelectuale, Rusia de după mişcarea decembriştilor este un laborator intelectual: acea pasiune suicidară a intelighenţiei ruse pentru idei începe să se simtă acum. Aşa cum nota Sir Isaiah Berlin, unicitatea condiţiei intelectuale ruse este dată de autenticitatea devoratoare cu care teoria socială sau filosofică este trecută în viaţa concretă. Pariul de reflecţie devine, în Rusia, de acum înainte, un pariu existenţial. Aici cuvântul capătă o intensitate ce trezeşte reacţia autocraţiei. Relaţia dintre critică şi putere este, în acest imperiu care aspiră să elimine orice rădăcină a revoltei, una fundamentală. Nici un monarh european nu ar visa, precum, Nicolae I, să fie cenzorul ce examinează, în primă instanţă, scrierile unui poet. Puşkin este interlocutorul ţarului, în această tentativă de a îndigui energia unui geniu imprevizibil.

Cazul lui Piotr Ceaadaev devine, în acest context al politicii pedagogice a autocraţiei, ocazia de a reafirma limitele criticii. “Scrisoarea” publicată conduce la atribuirea diagnosticului ce evocă, neliniştitor, verdictele sovietice de mai târziu: autorul producţiei iconoclaste este declarat nebun şi destinat supravegherii medicale. Nebunia pare unica condiţie care poate defini atitudinea sa antipatriotică. Ceaadaev nu cunoaşte, încă, severitatea destructivă a psihiatriei totalitare. Este un pacient de lux, într-o bizară încercare de a institui carantina asupra ideilor sale.

Ceaadaev sau scriitorul care devine nebun în Rusia imperială, iată un destin în care se poate citi ambiguitatea unui timp al opresiunii şi al imaginaţiei creatoare. Coleg de generaţie cu decembriştii, ofiţer în armata ce intră în Paris, Ceaadaev este întruchiparea acestei Rusii care se interoghează asupra sa şi asupra relaţiei pe care o întreţine cu Occidentul. Prin opera sa, atâta câtă supravieţuieşte, Ceaadaev întemeiază o tradiţie a interogaţiei pasionate. El pune întrebarea care va fi temelia unei întregi culturi :cum poţi fi rus? Ca în nici un alt spaţiu intelectual, patria şi viitorul ei devin obiectul asupră căruia se apleacă intelectul. Rusia şi destinul ei intră în literatură şi în reflecţia social- politică. Asemeni lui Puşkin, Ceaadaev este un fondator. Vocea sa le anunţă vocile care vor veni.

Păcatul originar al lui Ceaadaev este acela de a se îndoi şi de a dispera. Paginile sale contrazic dogma pe care se aşază regimul imperial. Neliniştea sa atacă soclul măreţiei ruse. Diagnosticarea sa ca nebun este perfect justificată din perspectiva unui regim ce aspiră la încremenire şi ordine.
Îndoiala lui Ceaadaev este îndoiala condiţiei ruse înseşi. Admiraţia pentru Petru cel Mare, cel care scoate din torpoare un stat şi o comunitate, nu poate alunga acest germene al întrebărilor. Ce poate opune Rusia Occidentului? Ce este ea altceva decât o pagină albă pe care mâna unui autocrat aşterne rândurile viitorului său?

Rusia din prima “Scrisoare” a lui Ceaadaev este Rusia la care revine în epitaful neterminat care este “ Apologia unui nebun”. Apologia afirmă posibilitatea unui viitor. Despărţită de Occident, prinsă în cătuşe bizantine, răvăşită de mongoli, văduvită de Renaştere şi separată de unitatea creştină occidentală, Rusia are un destin, a cărui taină stă poate în capacitatea ei de a ajunge acolo unde nici o altă naţiune nu poate aspira. Nefericirea rusă este inseparabilă de mesianismul rus.

Ceaadaev este inclasificabil şi neliniştitor tocmai prin potenţialul gândirii sale de a se refuza încadrărilor facile. El este un occidentalizant, dar se lasă sedus şi de viziunea viitoare a unei Rusii a energiei vitale. El este un admirator al reformelor petriene, dar şi un critic al acestei societăţi hibride din care opinia publică pare a lipsi cu desăvârşire.

Tensiunea din textele lui Ceaadaev domină secolul care duce la 1917. Reflecţia în marginea condiţiei ruse hrăneşte cultura rusă însăşi în ceea ce are mai adânc şi stihial. Confruntarea dintre creativitatea insurgentă şi stat este constanta unei istorii intelectuale. Socialismul sovietic va ambiţiona să replice, cu ferocitate,politica de control a autocraţiei. Interogaţia şi îndoiala devin, în comunism, articole de cod penal. Urmaşii ţarismului posedă o rigoare dialectică ce întrece cu mult rigoarea cazonă imperială. Textul lui Ceaadaev rămâne, până la capăt, un semn al nebuniei contestatare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *