Balcanism, studii sud-est europene şi conturarea academică a unei regiuni

La începutul anului 2019, Diana Mișkova – profesor de istorie și director al Centrului de Studii Avansate din Sofia – a publicat o carte extrem de bine documentată care surprinde şi secvenţe de istorie românească – Diana Mishkova, Beyond Balkanism: The Scholarly Making of a Region, Routledge, London and New York, 2019, 282p. Această lucrare nu este doar un amplu studiu istoriografic, ci și o nuanţată analiză imagologică privitoare atât la Balcani, cât și la studiile sud-est europene din ultimele două secole. Structura cărții acoperă patru perioade importante, în timp ce contextualizează diferitele conceptualizări intraregionale și extraregionale (p. 5). Autoarea a observat că „auto-înțelegerea“ balcanică s-a bucurat rareori de atenție, iar cartea ei încearcă să inverseze perspectiva privind asupra Balcanilor în principal din interior. Discursul dominant occidental care a făcut o distincție ontologică și epistemologică între „eul“ european și cel „balcanic“ al altora, adică balcanismul, a câștigat un statut proeminent. Pornind de la această realitate narativă, Diana Mişkova se străduieşte să revizuiască şi să nuanţeze explicațiile privind omisiunile din „discursul balcanic“ (pp. 1-2). Misiunea asumată de autoare nu este numai aceea de a scrie istoria acestui domeniu științific în sine, ci de a realiza o reconstituire istorică a modurilor diferite de înțelegere a Balcanilor, aşa cum au reieșit din practicile discursive academice și din practica politică (p. 3).

De fapt, Mișkova încearcă să scoată la iveală o lungă tradiție, puţin studiată a preocupării științifice privitoare la o regiune istorică paradigmatică și urmăreşte cum s-a „acomodat“ relația „Europei“ cu periferia ei (balcanică), scoţând astfel în evidenţă natura unei discipline, studiile balcanice. În primul capitol, Un concept cu multe nume (pp. 7-40), autoarea prezintă granițele și diviziunile interioare ale regiunii, concentrându-se asupra naturii lor (p. 8). Interesul britanic, rusesc și francez și implicarea academică/emoţională în chestiuni balcanice sunt, de asemenea, investigate (pp. 17-34), în timp ce Mișkova încearcă să stabilească relația complexă dintre lumea politică și spaţiul intelectual, cel al experților (p. 26). Autoarea subliniază impactul deosebit de pronunțat pe care l-a exercitat idealizarea culturii țărănești asupra reprezentării intelectualilor britanici liberali și a politicienilor asupra Balcanilor: „Entuziasmul pentru virtuțile vieții țărănești din Balcani a provenit din surse care nu aveau nimic de-a face cu Balcanii în sine și totul în legătură cu politica internă britanică. (…) A fost o expresie a unei critici mai largi a consecințelor negative ale urbanizării, industrializării și comercializării pentru «sănătatea» socială și morală a națiunii britanice“ (p. 26). Teme precum uniunea lingvistică balcanică, transferurile culturale şi „mentalitatea balcanică“ sunt abordate în capitolul 2 – Apariția Balcanilor ca spațiu istoric cultural (pp. 41-69). După cum menționează Mișkova, abordarea lingvistică a furnizat studiilor balcanice o reală paradigmă și viziune (p. 45). Contribuția lingvisticii comparate, a etnografiei și a folclorului a meritat o analiză extinsă, autoarea subliniind activitatea lui Ivan D. Şişmanov, un savant umanist care a semnalat existenţa unor credințe, naraţiuni şi tradiții epice comune balcanice. (p. 45).

Ivan Şişmanov este un caz interesant pentru că a sfidat tendințele naționaliste și a respins ideea rădăcinilor autohtone și a unicităţii folclorului național. Dacă Şişmanov i-a inclus şi pe români în analizele sale, Iovan Ţviici (Jovan Cvijić), reputat expert în domeniul geografiei umane, a desfășurat inclusiv o investigație psihologică privitoare la popoarele din Balcani, dar s-a referit doar la slavii sudici. Conceptualizarea sa privind Balcanii poate fi văzută ca fundamentală pentru multe dintre viziunile ulterioare occidentale (p. 52). În timp ce Cvijić s-a concentrat pe discontinuitățile civilizațiilor și pe fragmentarea etnică, N. Iorga, din contra, a favorizat elementele de sinteză a unui caracter complet particular, comun tuturor naţiunilor Europei de sud-est. Trebuie spus că numeroși intelectuali și cercetători români interesați de Balcani sunt citați și comentaţi în cartea Dianei Mișkova (N. Iorga, Victor Papacostea, Gheorghe Brătianu, Mihai Berza, Tudor Vianu, Teodor Capidan, Sextil Pușcariu, Valentin Al. Georgescu, Alexandru Duțu, Andrei Pippidi, Răzvan Theodorescu ş.a.). Lipseşte însă raportarea la analize mai recente precum cea a profesorului Mircea Muthu.

În capitolul 3 (pp. 70-103) cercetătoarea bulgară discută proiectul balcanic interbelic al stângii și al liberalilor, așa-numita nouă știință a balcanologiei, precum şi chestiunea existenţei unui homo balkanicus. Autoarea subliniază faptul că proiectele politice pentru o Uniune Balcanică au provocat o emulație intelectuală considerabilă și au avut un impact direct în regiune asupra instituționalizării studiilor sud-est europene. În toate statele din zonă au apărut institute de cercetare axate pe istoria Balcanilor. Diana Mișkova revizitează diferitele abordări care subliniază pozițiile istoriografice divergente chiar în interiorul aceleiași țări (de exemplu, Nicolae Iorga versus Victor Papacostea, pp. 74-75). Acesta din urmă a dorit să se detașeze de fixaţiile politice și naționale şi să se apropie de cercetarea meticuloasă pe bază de documente și de narațiunea sobră (p. 75). Merită semnalată consistența lui Victor Papacostea în apărarea autonomiei științei istorice: în anii 1930 el a evitat instrumentalizarea naționalistă a studiilor balcanice, iar după 30 de ani, la începutul anilor 1960, a respins propunerea comunistă de a se alătura direcțiunii unui Institut de studii sud-est europene. Aici trebuie subliniat faptul că Diana Mișkova cunoaște foarte bine atât literatura secundară despre România, cât și sursele românești.

Capitolul 4 – Balcanii pe harta europeană (pp. 104-138) – se concentrează asupra studiilor balcanice postbelice în Franța, Marea Britanie și SUA, studii care au ocupat un loc marginal în toate aceste trei țări (p. 105). Angajamentul academic francez legat de Balcani a reflectat mai presus de toate poziția diplomatică și militară a Franței în Europa postbelică și a vădit aria largă de cooperare între politicieni, cercetători ai Sud-estului european și lideri de opinie (p. 106). Emmanuel de Martonne a fost probabil cazul cel mai vizibil. Poate că cea mai persistentă trăsătură culturală asociată cu Balcanii, una aproape invariabil atribuită subordonării sale faţă de puteri orientale, a fost înapoierea (p. 116). A rezultat o întreagă reflecţie academică încercând să teoretizeze cauzele acestui tip de subdezvoltare.

Diana Mișkova acoperă inclusiv cadrul politic și internațional postbelic, balcanismul politic în contextul Războiului Rece, precum şi chestiunea funcţionării Asociației Internaționale pentru Studiul Europei de Sud-Est ca întruchipare a reinstituționalizării studiilor balcanice și sud-est europene (capitolul 5; pp. 139-177). După cum a observat autoarea, proliferarea organizațiilor regionale precum și consolidarea studiilor sud-est europene ca domeniu autonom în anii 1960 au fost produse ale Războiului Rece, care au reunit politica culturală, geopolitică și propaganda națională (p. 149). Cu toate acestea, în general, studiile balcanice au rămas izolate de dezbaterile teoretice și metodologice care au avut loc în anii 1970 în istoria generală și în științele sociale, în special în economia politică și în studiile de naționalism, atât în Europa de Vest, cât și în Europa de Est (p. 171).

Un singur regret ar putea exista, acela că Diana Mişkova nu a intrat într-un dialog academic cu Mircea Muthu, cel care a teoretizat balcanismul literar (românesc şi sud-est european) într-o amplă monografie.

 

Articol apărut iniţial în revista APOSTROF, nr. 6, 2019; http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n6/a15/

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *