Vectorul Echilibru

La început aproape, pe deasupra negurii și a ruinelor, halelor și a pădurii crescute sălbatic din scările blocurilor, apoi adâncindu-se și plutind către marile câmpii, se strecura vibrația generatoarelor SuperMinții, ca un sunet alb al orașului. Camera de spital părea jilavă și rece. Întins pe pat, 1325 se întreba dacă mai este în viață, căci nu mai simțea nimic de foarte multă vreme. Poate îi venise și lui rândul să își piardă corpul, care îi fusese, de bună seamă, ars cu acidul azotic al Echipelor de Echilibru – așa încât îi mai rămăsese doar sufletul să își aștepte punga numerotată, de plastic.

Poate că își făcea prea multe griji, totuși, căci murise numai pe jumătate, sau poate deloc. La un moment dat, i se păru că recunoaște capul fără gură și ochii dilatați ai sorei 45628, care venise să îl injecteze –  o simțea, mai mult decât să o vadă, cum sporovăiește despre înăsprirea pedepselor și deficitul de personal, despre Depresiunea din Pandemia a Opta –  și o clipă se temu că îl transformaseră, pe interior, în robot.

Știa că trebuia să se trezească, dar nu-și putea stăvili frânturile amintirilor care i se depănau prin fața ochilor, marile convoaie ale oamenilor-ciupercă, aflate în retragere către coloniile subterane, în fanfara motivațională a SuperMinții electronice, bubuitul motoarelor ionice care îi căutau pe Rebeli, apoi o revăzu, dintr-o dată, pe 3345 așa cum o cunoscuse, într-una din Orele ei Libere de Alimentare îngăduite la suprafața pământului infectat, o admiră cum stătea așezată la masa de zinc din aripa Teatrului Solidarității, într-o postură-poem și își aduse aminte că o iubise cu privirea încă din seara aceea a Vieții celei Vechi, de la începutul pandemiilor, pe atunci natura era vie, pulsatilă, noroaiele înghețate, ne-florile și gerul torid de crăpau pietrele, spiralele ploii, întorcând-se, căldura care ieșea din lucrurile acelea împrăștiate prin toate părțile, făcându-le să aburească, „frumosul dans de primăvară al cailor sălbaticiˮ și impresia de rece a râului, care tăia totul, precum fermoarul dinților de iarbă verde. Ar fi trebuit să facă un efort, totuși, să se miște și încercă din toate puterile să se concentreze să își ridice brațul, dar, cu cât se străduia mai mult, cu atât o paralizie neobișnuită îl împresura, odată cu sunetul acela pătrunzător care îi golea mintea și îl făcea să alunece, încetul cu încetul, dar fără putință de scăpare, către cavernele somnului.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *