Pornind de la confesiunea lui Hugo Pratt privitoare la cărțile care l-au inspirat, Umberto Eco ajunge, amuzat, la concluzia că personajele din Balada mării sărate citesc lucruri mult mai serioase decât cele invocate drept modele de către creatorul lor. Personal, tind să fiu de partea lui Hugo Pratt. Lectura unei cărți „ușoare” făcute la o vârstă fragedă poate fi mai importantă decât parcurgerea tomurilor filozofice după ce s-a încheiat procesul de maturizare intelectuală. Există însă o deosebire esențială între lecturile lui Pratt și cele, pretinse, ale eroilor săi: scenaristul-desenator chiar a fost influențat de exotismul peisajelor și situațiilor din Laguna albastră a lui Stacpoole. În schimb, e greu de găsit vreo consecință a lecturilor lui Rasputin, ale Pandorei sau ale lui Corto Maltese asupra comportamentului lor. La urma urmelor, e vorba tot de sugestii livrești ale lui Pratt, întrebuințate pentru a transmite mesaje legate direct sau indirect de protagoniști ori de contextul evoluției lor.
În albumul din 1967, cărțile citite și citate au ca subiect marea, și, odată cu ele, sunt evocați scriitori care au scris pe această temă. Pe Pandora Groovesnore o surprindem parcurgând operele lui Herman Melville, autorul uneia dintre faimoasele epopei despre întinderea mărilor și oceanelor, Moby Dick. Vărul ei, Cain, îl citește pe S.T. Coleridge, autorul poemului metafizic-romantic The Rime of the Ancient Mariner. Însuși Rasputin, asasinul iresponsabil, e scufundat, la prima lui apariție din album, în lectura unui tom obligatoriu pentru toți cei care doreau, în veacurile trecute, să înțeleagă misterele universului lichid. Spre final, vom descoperi în mica bibliotecă rămasă în urma locotenentului Slütter un volum de poezii de Rilke și unul de P.B. Shelley.
Dacă luăm în considerare că un alt personaj, Cranio, pare a se simți la fel de bine printre pirați, asasini, indigeni tăietori de capete și intelectuali, ajungem la concluzia că romanul grafic al lui Hugo Pratt este populat de oameni educați împinși de destin în brațele unor crunte aventuri. Cranio făcuse studii de drept și cunoștea în profunzime miturile civilizației maori. Pare perfect informat și asupra unor chestiuni de politică externă mondială, îndeobște cele privitoare la evenimentele din Melanezia. Toate acestea dau albumului un aer de suprarealism ironic, de veselă apocalipsă culturală desfășurată într-un decor de-o excentricitate seducătoare, baletând ambiguu între exotism și cruzime.
Cel mai mult surprinde însă pasiunea pentru lectură a lui Rasputin. Așa cum îl descoperim în Balada mării sărate (postură confirmată de toate aparițiile sale ulterioare), Rasputin e un detracat însetat de sânge. Dominat de instincte primare, nu ezită nicio clipă să schingiuiască, să omoare cu cuțitul ori să împuște, indiferent de relațiile de amiciție sau inamiciție care-l leagă de cei vizați. Înainte de a fi un om în carne și oase, Rasputin e o mașinărie ucigașă. Doar influența covârșitoare exercitată — intermitent — asupra lui de Corto Maltese îl împiedică să verse, în reprize frecvente, valuri de sânge. Oricum, el are suficiente crime pe conștiință, încât să-și fi asigurat un loc în cele mai groaznice unghere ale Iadului…
Cu toate acestea, prima lui apariție e îmbrăcată într-un veșmânt idilic: stă pe puntea unei corăbii, așezat confortabil într-un fotoliu împletit din lemn de bambus și citește. Hugo Pratt are grijă să ne dezvăluie de îndată titlul. E un volum celebru, cum spuneam, parcurs de milioane de inși interesați de literatura de călătorii: Voyage autour du monde, al lui Louis Antoine de Bougainville. Cartea este jurnalul ținut de autor în timpul expediției dintre anii 1766 și 1769. De Bougainville e considerat primul francez care a făcut ocolul Pământului, într-o vastă întreprindere nautică în care spiritul intrepid se combină cu cel științific. A fost însoțit și de botanistul Philibert Commerson, de cartograful Charles Routier de Romainville și de astronomul Pierre Antoine Véron. Prezența aventurierului Karl-Heinrich Otto de Nassau-Sieger a dat și nota de imprevizibil și pitoresc unei expediții nu lipsite de primejdii.
Cu binecunoscuta lui erudiție fisurată de umor, Eco încearcă să identifice ediția cărții (al cărei titlu complet era Voyage autour du monde par la frégate du roi «la Boudeuse» et la flûte «l’Étoile», en 1766, 1768 et 1769) de lectura căreia Rasputin părea captivat: „Nu e vorba de prima ediție din 1771: spre deosebire de cea a lui Rasputin, aceea era anonimă, numele autorului nefigurând pe copertă; formatul in-quatro este același, și ar putea fi vorba de un original recuperat ulterior, dar ar fi fost păcat ca stropii valurilor și umiditatea să distrugă o astfel de raritate; în vigneta a șasea vedem, într-adevăr, o pagină cu trei coloane care ne duce cu gândul mai degrabă la o ediție populară din secolul al XVIII-lea.” (Eco, 1989: 7).
Savantul italian continuă apoi excursul ambalat într-un aer savant: „Cartea e deschisă la jumătate; oricare ar fi compoziția tipografică, suntem la capitolul V: «Navigarea la Marile Cyclade: descoperirea golfului Lousianei… Relaș în Noua Bretanie», Rasputin nu își oferă un vagabondaj literar, ci consultă, ia note despre locul unde crede că se găsește, pentru că el se îndreaptă spre o bază germană din Noua Pomeranie — altfel spus, Noua Bretanie”. (Eco, 1989: 7). E limpede, așadar, că există o conexiune între sursa livrescă și realitate. Hugo Pratt pare să-l urmeze în anumite detalii pe Bougainville, dar se desparte de el în altele. Partea pitorească (pirogile, oamenii, peisajele) seamănă, în schimb identificarea geografică diferă. Planșa a treia a albumului conține o hartă a părții din Oceanul Pacific cuprinsă între Noua Guinee și Insulele Solomon. E o hartă modernă, fără „pete”, fără tărâmuri neidentificate. Cea a lui Bougainville e tributară cunoștințelor geografice ale vremii. De pildă, autorul francez plasa Insulele Solomon mult mai la răsărit, în dreptul Insulelor Fidji, spre deosebire de locul indicat, corect, de Pratt.
Reconstituirea minuțioasă a lui Eco este, ea însăși, parte a unui joc seducător, în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund cu o lejeritate și un farmec unice. E felul în care marele semiotician ia în serios nu doar creația lui Pratt, ci un întreg gen artistic plasat de spirite presupus elitiste în rândul creațiilor minore. El nu se oprește însă acolo unde ar fi trebuit — la punerea în evidență a aluziilor culturale — ci sfârșește, așa cum i se întâmplă adeseori, în pedanterie și irelevanță. A demonstra, de pildă, că pirații lui Rasputin, care-i țineau prizonieri pe Pandora și Cain pe corabia lor, se înșelau cu 20 de grade longitudine și 10 grade latitudine în estimarea locului unde se aflau, e nu doar inutil, ci și ridicol. Întregul demers al lui Hugo Pratt e construit pe ideea rătăcirii, a pierderii reperelor, a risipei de timp și spațiu, a hoinărelii, a vagabondajului în căutarea destinului.
Mai aproape de intențiile autorului se află Eco atunci când sesi zează felul în care „eroarea onirică” influențează comportamentul personajelor. Într-un fel, Balada mării sărate e o variantă a shake speareanului Vis al unei nopți de vară, plasat în imensitatea Pacificului, la nord de Australia, în enormul spațiu acvatic plin de insule stranii și de personaje ce aparțin unor civilizații neexplorate. Eco se afundă în inutile investigații detectivistice, atunci când ar trebui să urmeze conturul viselor. Însăși transparența desenului și minunatele imagini marine ar fi putut să-l împingă în acea direcție. Dar el se încăpățânează să caute „logica povestirii”, să caute nod în papură, constatând fisuri în coerența expunerii faptelor.
O asemenea abordare e legitimă, desigur, dar ea ucide fiorul poveștii. Balada mării sărate e, în mod fundamental, o minunată reverie despre tinerețe, prietenie, iubire, loialitate, despre felul în care cruzimea vieții este învinsă de inocență și frumusețe. Pe parcursul lunilor în care trăiesc primejdios, rătăcind între diverse insule din mările Sudului, tinerii protagoniști suferă un proces de maturizare accelerată, descoperindu-și nebănuite resurse de îndrăzneală, solide convingeri etice și o enormă bucurie de a trăi. Tuturor acestora Eco le contrapune chestionarul sever al unui profesor care are impresia că elevul a chiulit la cursurile sale:
„Oare de ce Corto Maltese a trebuit să întâlnească submarinul lui Sütter (care avea la dispoziție superba hartă a căpitanului Galland) sub vârful apusean al Noii Pomeranii, de vreme ce submarinul se îndrepta spre Escondida? Unde se găsește Escondida, insula Călugărului? Cain îi spune Pandorei că acesta, Călugărul, domnește în spațiul dintre Insulele Gilbert și Insulele Sub Vânt [în engleză, Leeward, n.m., M.M.], procedează foarte bine; dar un tânăr care-i citește pe Euripide și pe Coleridge ar trebui să știe că Insulele Gilbert se află la nord de Fidji, la Ecuator, în Micronezia, și că Insulele Sub Vânt se află în Antile. E adevărat că Magellan a făcut o astfel de călătorie, dar numai o singură dată în viața lui, deoarece a murit în timpul voiajului. A domni de la Insulele Gilbert până la Insulele Sub Vânt e o misiune dificilă, iar imperiul Călugărului ține mai mult de mitologie decât de geografie ” (Eco, 1989: 8).
Tot atât de sever se arată autorul Operei deschise și cu întrebuințarea de către Pratt a hărților avute la dispoziție. Pratt admisese („cam din vârful buzelor”) că insula invizibilă Escondida se află la intersecția latitudinii de 19 grade cu longitudinea de 16,9 grade vest, adică între insulele Tonga și Cook. Pornind de aici, Eco demonstrează că itinerariul parcurs de eroi era mai degrabă pe o „corabie beată”, ca la Rimbaud, că Rasputin era un fel de Bătrân marinar rătăcitor, ca la Coleridge, sau chiar un căpitan Ahab, din Moby Dick, hoinărind debusolați pe luciul apelor învolburate:
„Dacă citiți cu atenție, veți vedea că Pandora și Cain sunt capturați de Rasputin pe 1 noiembrie 1913, dar că ajung cu toții pe Escondida la 4 august 1914 (Călugărul îi informează că a izbucnit războiul), grosso modo, între luna septembrie și ultima decadă a lui octombrie, când au intrat în scenă englezii. Între două pagini din Coleridge și două discuții cu Slütter, s-a scurs un an, în cursul căruia submarinul a străbătut rute nesigure, cu indolența curioasă și setea de rătăcire a piraților din secolul al XVII-lea” (Eco, 1989: 8).
Prin astfel de demonstrații, ingenioase în sine, Eco ucide tocmai elementul pe care pretinde că-l privilegiază: visul.
_____________
Umberto Eco, 1989. „Corto Maltese ou la géographie imparfaite”, în Hugo Pratt, Balade de la mer salée, 1989.