„Dansul memoriei” de Monica Pillat

A apãrut la eleganta Editurã Baroque Books & Arts o nouã carte de prozã a Monicãi Pillat, intitulatã Dansul memoriei. Coperta e ilustratã cu frumoasa acuarelã a Mariei Pillat-Brateş, Curtea cu castani, datând din 1969. Volumul include un desen al artistei, Citind poveşti, din 1956, şi un desen al autoarei, Pisica neagrã, din 1966.
În prima povestire, cu titlul „ În cuşca libertãţìi”, Iunia, elevã în clasa a V-a, încearcã sã dezlege misterul unui roman pe jumãtate rupt, descoperit de ea, în apropierea locuinţei. Atmosfera de suspiciune şi teroare a Romaniei anilor 50-60 este filtratã prin percepţia fetiţei care ajunge treptat sã se iniţieze în arta supravieţuirii.
În cea de a doua scriere, o versiune modificatã a textului „Drumul spre Emaus”, apãrut la ed. Vremea, 2002, Monica Pillat adoptã formula jurnalului de gânduri, urmãrind pelerinajul sufletului ei prin amintiri, vise de noapte, cugetãri şi reverii de o viaţã.
Ambele proze se inspirã din biografia autoarei, comunicându-ne, prima, pe calea ficţiunii, iar cea de a doua, pe calea confesiunii directe, experienţa captivitãţii şi soluţia descãtuşãrii spirituale. Memoria devine forţa creatoare ce dã sens timpului cu care danseazã.

Fragmente:

Dupã ce ne-am plimbat prin toatã curtea şi ne-am vârât în buzunare castanele cãzute peste noapte, Vera m-a învãţat un joc. S-a aşezat la masa din grãdinã, şi-a scos din mica ei poşetã ecosez un carneţel şi douã pixuri colorate. Mi l-a întins pe cel albastru, iar ea şi l-a oprit pe cel maro.
– Iatã cum e, a prins sã îmi explice, tu îţi închipui cã eşti singurã aici şi, pentru cinci minute, faci ce vrei. În timpul ãsta, eu mã uit la tine şi-mi pun pe foaie nişte observaţii, iar pe urmã, dacã nu ghiceşti, îţi citesc eu ce-am scris. Dupã aceea, treci tu în locul meu…
– Şi care-ar fi câştigul? m-am mirat, fãrã sã-mi dezlipesc privirea de pãlãrioara ei cu picãţele roşii ce semãna cu o ciupercã.
– Putem sã ne cunoaştem şi mai bine, a spus cu o seriozitate de om mare.
M-a pufnit râsul, însã Vera nici n-a zâmbit. Ochii ei negri şi rotunzi luceau de nerãbdare sã începem.
– Ai sã vezi cât e de grozav, nici n-ai sã vrei sã te opreşti, m-a îmboldit, pe-un ton catifelat.
M-am ridicat şovãitoare de la masã.
– Gândeşte-te ce ţi-ar plãcea sã faci, dacã nu m-ai avea ca musafir pe mine.
M-am rãsucit brusc pe cãlcâie şi am simţit un vânt subţire pe obraz. Venea dinspre castani. Frunzele galbene, rãmase încã, se zbenguiau pe crengi, sub cerul palid. Atunci, cu braţele-nãlţate-n aer, am luat-o-n fugã cãtre poartã, apoi am dat ocol grãdinii, într-un suflet.
– Gata! strigã fetiţa. Întoarce-te la mine!
M-am lãsat, gâfâind un pic, pe scaun.
– Ghici! se foi ea şi acoperi cu mâna fila.
– „Iunia e pasãre şi zboarã”, am replicat încrezãtoare.
Dar Vera clãtinã din cap şi buclele ei brune se legãnarã de o parte şi de alta, suindu-i pãlãrioara mai spre creştet.
– Hai sã-ţi citesc! se grãbi ea, cu faţa-mbujoratã. „Iunia aleargã, fiindcã e convinsã cã cineva se ţine dupã ea. Din când în când, întoarce capul, dar nu vede pe nimeni. Crede cã cel care o urmãreşte s-a ascuns.”
Am tresãrit. Uitasem iar cã mã aflam pe scenã.
– Cum ţi-a venit sã scrii aşa ceva? m-am perpelit, tot mai curioasã.
– Eu am pus pe hârtie ce-am vãzut, rãspunse Vera tremurând din gene.
– De unde ştii tu jocul ãsta? am descusut-o mai atentã.
– De la fratele meu. Şi el îl joacã, îmi mãrturisi. Uneori mã ia şi pe mine sã ne uitãm, de dupã vreun copac ori gard, la nişte oameni care trec, sau stau la conversaţie pe o stradã. Notãm cu de-amãnuntul cum se mişcã şi, rareori, ghicim şi ce îşi spun. Odatã chiar, ne-am strecurat pe-un coridor, s-ajungem într-o curte interioarã şi, de acolo, pitiţi dupã un tomberon, am ascultat-o pe bãtrâna de la etajul doi. Pe geamul larg deschis, se desluşea tot ce vorbea la telefon.
– Ce palpitant! m-am încântat pe dinafarã.
– Dar cel mai minunat e la sfârşit, se-aprinse Vera, când comparãm ce a pus fiecare pe hârtie din ce-a vãzut şi auzit.
– Poţi sã-mi arãţi şi mie ceva din observaţii? m-am aplecat spre ea c-un nod în gât.
Fetiţa se codi. Pânã la urmã, se apropie şi-mi murmurã-n ureche:
– Fratele meu m-a pus sã jur ca nu cumva sã pomenesc cuiva, nici mamei, unde mã duce şi ce facem. Doar ţie-ţi spun de jocul ãsta, fiindcã mi-ai dat atâţia nasturi şi m-ai lãsat sã iau castane, dar e secret…
Am scos un oftat lung şi ea s-a înmuiat.
– Aici, în carneţel, a scris şi el, când şi-a uitat odatã foile acasã, şi poţi sã vezi ce mare-i diferenţa, s-a-nflãcãrat şi mi-a întins dovada vie.
Vera umpluse mica filã cu cinci rânduri care se arcuiau, ca într-un dans:
Domnul de la fereastrã e slab şi ciufulit. Ţine în mânã, cred, o ceaşcã, plinã cu lapte, din care bea şi se albeşte pe mustãţi. E-ntr-o cãmaşã, crem cu dungi maro. Vãd, lângã el, un câine negru care, acum, îşi scoate capul pe pervaz. Sunt amândoi la fel de trişti.
Pe pagina de-alãturi, erau notate neglijent doar opt cuvinte:
X stã din nou la geam. Nimic deosebit.
– Îmi place mult mai mult cum ai scris tu, am lãudat-o, dându-i carnetul înapoi.
Vera-l ascunse repede-n poşetã. Chiar în acel moment, ieşi din casã Corbu, condus pânã în prag de mama şi bunica.
– Haide, surioaro, sã plecãm, o zori el, apropiindu-se de noi.
– Abia ne-am pus pe joacã! se-mpotrivi fetiţa şi pãlãrioara îi cãzu pe ceafã.
– Te mai aduc s-o vezi pe Iunia, promise Corbu, în timp ce o trãgea spre poartã.
Ea îşi întoarse capul, mã privi lung şi-şi duse degetul la gurã, fãcându-mi semn sã nu dezvãlui nimãnui ce îmi spusese.
(“În cuşca libertãţii”)

– Când ai minţit ultima oară? mă cercetează Moş Crăciun.
Revăd brusc dimineaţa de decembrie când, la şcoală, colega mea de bancă scoate din buzunar o pungă de plastic. E moale şi uşoară, te vezi prin ea, ca printr-o ceaţă. O rog pe fetiţă să mi-o împrumute până mîine, însă îi e cu neputinţă. În jurul nostru copiii se foiesc de nerăbdare. Foaia iluzorie trece din mână în mână. Suntem încă în recreaţie.
Parcă nu mai am aer să respir. Punga de pastic mă atrage cu atâta violenţă încât aş da orice numai să fie a mea. Mă duc la fereastră. „Trebuie să existe o soluţie”, îmi spun şi ochii mi se îndreaptă cu înfrigurare spre sârma de telegraf care uneşte clădirea şcolii de casa cu geamlâc de vizavi. Metalul subţire clipeşte la mijloc într-o rază.
– Acolo! strig pe neaşteptate. Acolo!
Copiii se îmbulzesc la fereastră, urmărindu-mi cu privirea degetul. Nu zăresc nimica neobişnuit. Mă pomenesc spunând:
– Acolo este Dumnezeu.
Copiii aşteaptă. Fetiţa şi-a uitat punga de plastic pe pupitru.
Vorbesc pe nerăsuflate, mă jur că El este afară la doi paşi, pe sârma suspendată. Când mă opresc, dau, deodată, de învăţătoare. Nici n-am simţit, când a intrat în clasă. Stă-n faţa mea şi tace cu o bănuială.
Peste puţinã vreme, încăperea îşi reia forma dreptunghiulară. Ne aşezăm în bănci. Tabla se umple de cifre. Dar pentru mine fereastra nu mai e aceeaşi. La sfârşitul lecţiei, la ieşirea din clasă, mă apropiu de colega mea de bancă:
– Vrei să-mi dai mie punga de plastic?
– De ce? mă întreabă mirată.
– Pentru că ţi L-am arătat pe Dumnezeu.
– Nu-ţi dau nimic, se încruntă şi o ia la fugă.
– Cu ce-ai rămas dintr-o asemenea minciună? mă iscodeşte Moş Crăciun.
– Nu am minţit de tot, poate că m-am ales cu ce-am văzut de-adevărat, pe când credeam că îmi închipui.
(„Drumul spre Emaus”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *