Psihologie și politică

La editura Trei, într-un interval de un an au fost publicate două volume – foarte provocatoare și, deopotrivă, foarte interesante – care pun într-o lumină mai puțin obișnuită ideea de politică și de viață politică: lentila, lentilele -așa e, poate, mai adecvat spus – prin care este privită viața politică privilegiază, la modul copios chiar, unghiul/decupajul cu specific pshihologic. Una dintre cele două cărți – și anume, chiar prima, în ordinea apariției în limba română: ”Psihicul politic” (2019; colecția, foarte bună, ”Misterele inconștientului colectiv” a editurii Trei) – angajează o cercetare de tip preponderent tematic, mai precis identifică și analizeaza diferite trepte alte relației, foarte complicate în fond, dar și foarte ofertante, dintre psihologia abisală și politică. Al doilea volum (”Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii”, recentissim publicat – de data această în seria ”PPT—Psihologia pentru toți” a aceleiași edituri) își marchează tema specifică mai ales sub raportul istoriei psihiatrice, cu aplicație evidentă (marii lideri ai istoriei moderne sunt ”personajele” principale ale acestei lucrări).

Andrew Samuels – autorul volumului ”Psihicul politic” – e deținătorul unui portofoliu profesional spectaculos: e psihoterapeut, comentator influent al realității sociale și politice din unghi psihologic, consultant al multor politicieni și organizații politice din mai multe țări. E reperabil, ca metodă de lucru, notează editorii său, într-o zonă de intersecție ”unică”, în care se întâlnesc abilități de specialist în postjungianism, psihanaliză relațională și umanism, plus un backgound solid cu privire la abordarea de tip clinic. Andrew Samuels e de părere – și afirmațiile următoare compun, totodată, și un statement solid pentru cartea de față – că ”sarcinile politice ale democraţiei moderne sunt similare sarcinilor psihologice ale terapiei şi analizei moderne. În ambele domenii, există o luptă între conştiinţă, eliberare şi alteritate pe de o parte, şi oprimare, reprimare şi credinţă omnipotentă în adevăruri finale, pe de alta. Procesele psihologice şi politice împărtăşesc un rezultat incert. În consecinţă, demarcarea dintre lumea interioară a psihologiei şi lumea exterioară a politicii nu are o existenţă permanentă”.

Trei sunt marile secțiuni tematice ale acestei cărți (care, a propos, ne parvine în românește în ediția desemnată ”clasică” de autorul ei): a) psihicul politic, b) persoana politică, c) terapeutul politic. Pentru toate acestea trei, pentru a le ”citi” cu lentila pshilogiei și/sau a psihanalizei nu există o singură metodă. ”Cartea nu urmărește vreo metodă unică, deși există metodă în ea. Nu ader la vreun Adevăr absolut, deși există adevăruri în ea ce vor supraviețui în măsura în care suprviețuiesc unei competiții sănătoase cu alte adevăruri. Nici nu am în minte o versiune clar stabilită a naturii omenești, deși am susținut cu pasiune idei despre ceea ce constituie ființele umane”. Secțiunea dedicată în mod aplicat și insistent ”psihicului politic” investighează ceea ce Andrew Samuels numește ”probleme politice contemporane-cheie”; între acestea: natura politicii înseși, dinamica psihologică și politică a economiei de piață, inegalitatea economică, distribuirea bogățiilor, impactul cultural al politicilor de mediu. Una dintre cele mai izbitoare note comune care derivă din acest mod de a pune problema – lectură psihologizantă/psihanalitică a politicii – este aceea că între motivațiile de adâncime ale acțiunilor politice ale indivizilor (să nu uităm: autorul cărții e specialist și în psihologie abisală!) și ”narativele” de tip ideologic diferențele sunt mari, uneori spectaculos și șocant de mari. În chestiunea – de asemenea, foarte generoasă pentru analiză și speculație de specialitate – ”persoanei politice”, este ușor de intuit că majoritatea materialului va gravita în jurul temei instanțierilor autorității. Avem aici, așadar, o analitică a tatălui – una care, a propos de viziunile egalitare și egalizatoare tot mai mult la modă astăzi, contrariază pe alocuri pe de o parte și, pe de alta, pune lucrurile într-o matcă a lor, mai aproape de cum stau lucrurile în realitate și nu de cum trasează diferite –isme că ar trebui să stea. În legătură cu aceasta, o nuanță de mare finețe pe  care o pune în joc Andrew Samuels: ”idealul unui parteneriat etic între femei și bărbați în căutarea dreptății sociale și a emancipării politice universale este unul pe care îl nutresc și eu. Un atare parteneriat nu poate fi unul ușor și comod. Femeile și bărbații sunt făcuți să lupte, iar lupta personală nu poate fi separată de continua luptă politică. Mai mult de-atât, bărbații și femeile participă, în măsură diferită  în funcție de sex, clasă, rasă și situație individuală, la un fel de complicitate cu groteasca suprasimplificare și cruzime a patriarhatului. Însă femeile și bărbații pot să fie părtași și în respingerea oricărei definiții unitare a ceea ce constituie ”femeile” și ”bărbații” și să se asocieze într-o celebrare semnificativă politic a plenitudinii de sensuri înscrise în aceste cuvinte”. Ultima secțiune a cărții explorează rolul politic al analiștilor și terapeuților. Sunt mai multe studii de caz – marchez, rapid, două: anii 1930 și anii 1990 dpdv politic. Consecvent poziției sale din această carte – aceea de a nu fi casant – Andrew Solomon insistă asupra amănuntului că o atare carte (și, de fapt, o cercetare de acest tip cum e cea pe care ne-a propune) nu poate avea un final. Decât unul desemnat în chip convențional așa și cu statut mereu de provizorat – pentru că, nici ”contextul și specificitatea istorică” și nici ”vitalitatea, fără limite, jucăușă a imaginației și fantasmei” nu au un final definitiv. Psihicul politic, așadar, este și, deopotrivă, va fi construit de acel viitor care se va detașa, în act, din miriadele de viitoruri posibile.

Despre psihologia deja cunoscută a unora dintre marii conducători ai lumii – fie ei parte din istoria modernă, fie din istoria mai veche decât aceasta – scrie (și prescrie!) Patrick Lemoine, psihiatru și doctor în neuroștiințe,  în cea de-a doua carte dintre cele nominalizate mai sus. ” Când este vorba de dorința de putere și mai ales de a se menține la putere, trebuie luată în calcul existența unui soi de dependențe „toxicomane”. Și insistăm asupra acestui lucru! Mulți dintre eroii acestei cărți au suferit de dependențe serioase, mă refer la Alexandru, la Maria-Antoaneta, la Carol Quintul, la Ecaterina cea Mare, la Winston Churchill etc., și este absolut evident faptul că puterea este un drog puternic. Putem considera, fără riscul de a ne înșela, că sufereau cu toții de această dependență de putere! Și, la urma urmei, de ce nu?”, notează Lamoine, în chip de ”aperitiv” textual; e o ”deschidere” care sugerează anomalii și devianțe ce se regăsesc din abundență la marii conducători. Personalitățile asupra cărora se oprește, în analiza sa – sobră, medicală în sensul cel mai direct al termenului, dar și, pe alocuri, cu accente jucăușe (ceea ce face lectura și mai agreabilă) -, psihiatrul și neurologul francez sunt grupate în funcție de două epoci. Din prima categorie, aparținătorii ”epocii moderne”: Charles de Gaulle, Adolf Hitler, I.V. Stalin, W. Churchill, Napoleon Bonaparte, Maximilian (de) Roberspierre, Maria-Antoaneta, Ecaterina cea Mare a Rusiei, Ludovic al XIV-lea. Din cea de-a doua, personalități istorice ale epocii ”vechi” (ceva mai puțin, dar cu profiluri psihologice și psihiatrice impresionante): Carol Quintul, Ioana d’Arc, Iulius Cezar, Alexandru Macedon și…Buddha. Tuturor acestora, Patrick Lemoine le face fișa medicală, le evaluează starea de sănătate mentală și le indică diferite scheme de tratament, sugestii de terapie sau scenarii de îndiguire a problemelor pshice de care suferă majoritatea lor. Să luăm, pe sărite, trei exemple de analiză și diagnoză. Primul caz – W. Churchill: tulburarea bipolară cu multiple dependențe și un foarte probabil sindrom de apnee de somn. ”Și dacă mi-ar fi fost pacient?  I-aș fi recomandat poate un stabilizator d dispoziție, precum lamotrigina, în doze minime, astfel încât să nu-i sterilizez creativitatea, blocându-i total fluctuațiile de dispoziție. I-aș fi recomandat, de asemenea, folosirea unui dispozitiv pentru apneea sa, după confirmarea diagnosticului cu ajutorul unei investigații polisomnografice”- notează Lemoine. Al doilea caz – Stalin. ”Sentința” medicală: paranoia simplă sau sindrom de persecuție. Dacă i-ar fi fost pacient: ”la fel ca în cazul lui Hitler, aș fi recomandat categoric internarea sa nonvoluntară (prin decizie judecătorească), de lungă durată, într-o unitate psihiatrică specializată în tratarea cazurilor grave. Iar ca tratament, i-aș fi prescris antipsihotice cu eliberare prelungită sub formă injectabilă, întrucât, foarte probabil, ar fi scuipat la toaletă orice medicament i-ar fi fost administrat pe cale orală”. În fine, Charles de Gaulles – acesta este un caz aparte, fiind singurul (de pe toată lista pusă în discuție în carte) care iese bine. Nu are ce diagnostic să îi pună, în sensul vreunei boli psihice, spune Lamoine. Și dacă i-ar fi fost pacient, i-ar fi recomandat un amestec de șofran și rhodiola ”pentru episioadele sale de tristețe”.

”Ar fi mult prea simplu să reducem bizareriile de ordin psihic ale tuturor acestor mari personalități, ale celor care au schimbat lumea și propria noastră existență la o simplă chestiune de orgoliu nesănătos. Există multe alte tulburări care le sunt definitorii”, avertizează Lamoine. Sunt – tulburările, devianțele, probleme psihice grave uneori – cu adevărat numeroase; un inventar (nu exhaustiv, se subînțelege) pentru un număr finit de lideri se află în această carte scrisă cu mult nerv. O carte însă care e, sub aspect medical, tulburătoare; pe alocuri, chiar înfricoșătoare.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *