(Marion și) Tenebrele orfelinatelor din perioada comunistă

Lumea occidentală (și nu numai) resimțea un șoc atunci când, după prăbușirea regimului Ceaușescu, o echipă de jurnaliști ai televiziunii germane Spiegel TV ajungea, în 1990, în România, dezvăluind situația dramatică existentă la Căminul pentru copii orfani, cu handicap, de la Cighid (Bihor). Documentarul realizat de jurnaliștii germani proba condițiile profund inumane (copii emaciați, agresați fizic, ținuți în frig și mizerie, lipsiți de medicamente și de orice formă de afecțiune), existente în amintitul așezământ, ce data din perioada regimului apus. Cercetările care au urmat au dovedit că peste 130 de copii și-au pierdut viața în căminul de la Cighid, din cauza tratamentului la care au fost supuși, mortalitatea atingând cel mai înalt prag din Europa. Orfelinatul de la Cighid era doar unul (însă poate cel mai odios, deși în țară existau 26 de orfelinate destinate copiilor cu dizabilități) din orfelinatele pe care regimul comunist le înființase, fiind destinat copiilor cu diagnostic grav sau cu handicap sever. Supuși unui regim vecin cu exterminarea, copiii trimiși la Cighid se aflau practic într-o veritabilă antecameră a morții, așteptându-și sfârșitul, care de cele mai multe ori era cauzat de inaniție sau pneumonie. Mulți din copiii ajunși în astfel de instituții, ca și în cele care găzduiau orfani aparent fără probleme medicale, erau rezultatul politicii demografice a regimului Ceaușescu, al cărui obiectiv a fost creșterea exponențială a populației prin interzicerea avortului. Odată cu semnarea decretului 770 din 1966, avorturile erau interzise, cu excepția unor cazuri extreme. Era începutul unui experiment social nefast, care a generat sute de mii de sarcini nedorite și a provocat numeroase decese în urma avorturilor ilegale (potrivit unor surse, peste 10 000 de femei și-au pierdut viața).

Într-un astfel de context, orfelinatele și căminele de copii de pe teritoriul României comuniste au început să se înmulțească și să găzduiască tot mai mulți copii, cei mai mulți dintre ei rezultați în urma unor sarcini nedorite, fiind abandonați de părinții lor aflați în imposibilitatea de a-i crește. Este și cazul autoarei volumului de față, Marion Le Roy Dagen, după numele actual (prenumele inițial Maria), rod al unei iubiri adolescentine ce s-a dovedit a fi neîmpărtășită, dar și al unei sarcini nedorite, în România anilor 70’, în plină perioadă de aplicare a decretului 770. Spre deosebire de soarta crudă a copiilor cu dizabilități, ajunși în cămine de tipul celui de la Cighid, Maria Cotoară (viitoarea Marion le Roy Dagen), născută în 1976, a avut șansa să fie adoptată (dintr-un orfelinat de la Alba Iulia) încă din anii regimului comunist, de un cuplu francez. Acesta a reușit, în urma a numeroase demersuri pe lângă autoritățile regimului comunist, de-a lungul a peste doi ani, să o adopte și să o poată extrage din spațiul concentraționar și mai ales din experiența dramatică a vieții cotidiene în orfelinat din România anilor ‘80. Adopția sa și mai ales trecerea dincolo de granițe, sinonimă cu existența sa într-o țară liberă, dar mai ales în căminul și cu afecțiunea oferite de o familie adoptivă iubitoare (Édith și Robert Dagen), au fost, de altfel, o experiență echivalentă cu o a doua naștere. Odată adoptat, copilul malnutrit, aflat la vârsta de șase ani, dar care arată de doar patru ani, are de recuperat etape și însușiri specifice care țin de vârsta sa, precum desenatul și chiar joaca. Volumul în sine surprinde evoluția fostei orfeline, descriind episoade din existența sumbră a sa și a familiei sale din România comunistă și continuând cu portretele și background-ul părinților adoptivi, precum și cu anii petrecuți în țara de adopție, alături de noua sa familie, la Toulouse. Detaliile care țin de o existență absolut firească se constituie în tot atâtea experiențe captivante pentru fostul copil de la orfelinat, în sânul noii familii, fie că este vorba de prima baie decentă („prima baie din viața mea“), într-o încăpere luminoasă și spațioasă, sau de accesul la alimente din cele mai variate, care îi declanșează, foarte curând, tendințe bulimice, specifice celor care au suferit de foame. Din țara de adopție, Franța, Marion urmărește, de altfel, reflectarea evenimentelor din decembrie 1989 din România, tresărind la fiecare nouă știre și rememorând episoade dintr-un trecut care nu contenește să iasă la suprafață, cu traumele care îl însoțesc. Prăbușirea regimului Ceaușescu și evoluțiile politice din România coincid cu un nou imbold pentru Marion, acela de a reveni în România, pentru a revedea locuri din trecutul său. Revine la orfelinatul de la Alba Iulia, în 2014, după 30 de ani, temătoare, într-un efort de înțelegere și de împăcare cu trecutul traumatic. Însă vizita în sine declanșează un val de emoție și de amintiri care țin de experiența dramatică a vieții în orfelinat, de la plânsetele și rugămințile pentru obținerea de hrană, până la înfățișarea tovarășilor săi de suferință din trecut, copii tunși chilug, prost îmbrăcați, înghesuiți în spații întunecate, pătrunse de frig și de miros de urină. De departe, însă, cea mai mare emoție legată de vizitele în România este generată de revederea părinților biologici – Ana și Nicolae, și de relația cu aceștia. Sunt tot atâtea elemente din trecut, parte ale traumei care a marcat existența sa, inclusiv integrarea în noua țară și societate.

text publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ