În liniște, cu eleganță. Andra Mateucă

Andra Mateucă face parte din galeria celor mai cunoscute voci din lirica timișoreană a momentului. Talent rafinat în anii de ucenicie literară în cadrul atelierului „Pavel Danˮ, condus de Eugen Bunaru, prezență  apreciată în antologii și reviste  de renume, autor a trei volume de versuri ( „INCOGNITO”, „Duminica e o poză cu tineˮ, „Peste calea ferată au trecut toate vacanțeleˮ ), Andra își continuă evoluția în tăcere, cu meșteșug.

Față de creațiile anterioare, poemele cuprinse în volumul „Peste calea ferată au trecut toate vacanțeleˮ ( Ed. Eikon, 2018 ) au o curgere mai lentă, sunt mai profunde și mai luminos-transparente. Poeta își continuă plimbarea pe asfaltul hașurat după aceleași motive, deschide fante spre ritual și magic, caligrafiază, sub norii-carioca a copilăriei, sublimează și extrage, folcloric, esențe, simplifică. Scriitura sa nu mai are, de data aceasta, explozia „unei zile de sinceritateˮ, ci se încarcă de reverberațiile nostalgice ale unei „ clipe de liniște / în care totul prinde contur și glasˮ. Discursul poetic se desfășoară precum un „continuum liricˮ ( E. Bunaru )  de notații rapide, cioburi de amintiri, jocuri „de-a cuvintelea” și reflexii, de muzicalitate nord-americană, pe game voluntarist- douămiiste și posedă încărcătura confesivă a unei Angela Marinescu.  Conversația cu marile teme ( copilăria, iubirea, sensul artei ), lupta pentru autentic au loc, uneori, cu naturalețe – „povestea a venit senin și natural / cu mirosul ei de gutuie și de ploaie”, alteori, în „momente / care ne definesc disperarea” „cuvintele / se căznesc se lovesc de pereți / se întorc  / la mine și mă înghit / fiecare pe rând” ; de fiecare dată, ele par să urmărească umbra unui sens („de nepătruns au rămas cuvintele”).

Întâi de toate, poemele sunt o invitație la re-descoperirea Frumosului urban camuflat, o declarație de încredere în forțele imanente ale artei. Realitatea prozaică  îi provoacă artistei nu atât o „neliniște metafizicăˮ ( Sorin Horotan ), cât imperativul autoapărării egotice prin exprimare ( „în plămâni îmi explodează cuvinte nespuseˮ ), nevoie care sfidează absurdul, teama,  inflația contemporană a „cântecelor de glorieˮ urbane. „Orașul oglinzilorˮ, din volumul anterior continuă să fie perceput ca spațiu al Schimbării și Devenirii mecanice, abrutizante, heraclitic perimetru al curgerii ( „tac în ploaie băncile / și mă prefac în tine domol / cum alunecă tramvaieleˮ ), arenă de înfruntare a omului economic, căruia accelerația  evenimentelor  îi obnubilează privirea ; prin urmare, bucuria descoperirii pitorescului trebuie sărbătorită cu delicatețea acuarelei: „un măr păstrat pe farfurie / mă înec în aromăˮ. Înfiorat de volatilitatea „hârtiei de ziar (care) se întorcea singură către un necrologˮ, ochiul poetic observă înclinarea „ceruluiˮ care „se oprea flămând în coșul cu pâineˮ, constată cumulativ „vânzoleala zilei (care) mi se revarsă în veneˮ, dar și acțiunea corozivă a rutinei (  „toate lucrurile par la felˮ) ; el înregistrează, dilatat, cum „ziua are nevoie de viori și de piane ca totul / să triumfeˮ în tabloul perfect al pierderii de sine. Frenezia sălbatică a dezumanizării  contaminează și cadrul intim al casei ( „mă lovesc de mobile ca un descreierat / care și-a rătăcit doza zilnică de / medicamente/ labirintul casei îmi deranjează obișnuințaˮ ) și creează, necesar,  pendularea inversă a atenției și deschiderea spațiilor de evaziune. Deasupra covorului senzorial al „lumii celei mariˮ, Proaspăta Lume a copilăriei pe care ne-o derulează cu răbdare Andra Mateucă, iradiază, încă, „iubirea bunicilor (care) avea eleganța vremiiˮ. Din valurile și reflexiile universului infantil aflat, parcă, la distanțe cosmologice, par să iasă la suprafață  „caietele de matematiciˮ, „vestele de lânăˮ, rafturile de borcane goale ale magazinelor comuniste, „desenele lui ediˮ, „mașinile de cusutˮ care „stau la taifasˮ din epoci interbelice, piesele de teatru, emoțiile serbărilor pionierești.„Copilăria cu cheia de gâtˮ a autorului, petrecută în  cercul Literelor și sub grija bunicii amatoare de versificație și folclor, este evocată, de altfel, în cuvinte puține, cu simplitate și fără patetism.

Poezia erotică  a volumului se alcătuiește precum o colecție de voci – de la șoapta insinuantă ( „aerul prin nișele trupului / lasă adieri fierbințiˮ ) și zgomotoasa tăcere a unui mise-en-scene virtual : „între două tramvaie / luăm prânzul /  tu o să vrei pește și vin alb / eu o salată fără pretenții / o să te ascult cum lovești furculița de cuțit / ziua ni se va amesteca încet în farfuriiˮ – până la re-descoperirea materiei infinit-senzoriale și atingerea clipei hierogamice a coincidenței opușilor : „mâinile mele două dansatoare pe sârmă / lin pe spatele tău într-o încăierare mută / și cerul gurii ca un tavan cu stele / unde nu se cuceresc războaie / nordul se apropie de sud și gurile unite / scot aceleași vorbe același aerˮ. Iubirea presupune dăruire ( „ți-am spus povești frumoase / poezii laude extravagante /(..)/ am gătit iscusit am ales vinuri nobile / am citit biblioteci întregi ți-am învățat rutinaˮ ) și transfigurare totală, pierdere și recompunere de sine : „iubirea asta a mea are miros de mere verzi / și mă cuprinde de la vârful picioarelor / până în creștetul capuluiˮ. Asemănător poemelor cuprinse în volumele anterioare, elementul masculin pare să atragă superstiția, ritualul, iar erotismul deschide oportunitatea de sondare a „celuilalt capăt al fântânii” și de re-valorizare a unor tradiții străvechi ( busuiocul, deochiul, etc. ).

Poetă a frondei și a supraviețuirii interioare, Andra Mateucă știe să dilate și să comprime materia poetică, să sugereze și să obțină efecte prin aglomerare. Versurile ei sunt, esențial, o celebrare a Marii Povești din care, în liniște, cu eleganță, ea își țese Realitatea lirică și își extrage  nota personală, sonoră.

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *