Între anii 1975-1976, Virgil Ierunca dezvăluia întregii lumi, printr-o serie de emisiuni difuzate la Radio Europa Liberă din Paris, ororile comise într-unul din penitenciarele politice din România comunistă, orori ce aveau să dobândească o terifiantă notorietate sub denumirea de „Fenomenul Pitești”. E greu de spus ce impact au avut aceste dezvăluiri asupra mediilor culturale și politice occidentale, dominate în acea perioadă de diverse formațiuni de stânga cu puternice inserții comuniste. Așa cum consemnează Virgil Ierunca în prima ediție a cărții sale – ce avea să vadă lumina tiparului în 1981 –, volumele lui Dumitru Bacu și Grigore Dumitrescu, apărute între timp la Madrid (1963), respectiv la München (1978), cuprindeau deja mărturisiri directe despre acest halucinant malaxor al torturii în care se transformase, temporar, închisoarea de la Pitești. Pe de altă parte, în țară, informații sumbre circulaseră printre deținuții politici încă din anii ’50, pe undele neștiute ale sistemului concentraționar: zvonuri, rumori și scrijelituri uitate pe pereții închisorilor, amplificate de extinderea experimentului.
Prin intermediul lui Ovidiu Cotruș, fără intervenția căruia nu ar fi fost posibilă mediatizarea internațională a unei realități imposibil de conceput de către cei ce nu și-a pierdut ultima fibră de umanitate, Virgil Ierunca a intrat în posesia unui „dosar” cu noi dovezi și mărturii ale celor ce au trecut prin infernul închisorii Pitești. A înțeles curând că, în peisajul tenebros al temnițelor comuniste, în această stranie închisoare s-a concentrat o energie aparte, pe care nu s-a sfiit să o numească, adesea, „diabolică”, croită pe modelul lui Eugen Țurcanu, cel ce a pus în practică, cu o încrâncenată cruzime, „reeducarea” prin violență: „în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești [s.a.]”. De altfel, în Prefața ce însoțește cea de-a treia ediție în limba română a cărții (Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2007), François Furet notează, în termenii unui verdict necruțător, că „Ceea ce s-a petrecut acolo între 1949 și 1952 – complet ignorat de Occident – merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraționare ale veacului al XX-lea”. Tot lui Furet îi aparține și judicioasa comparație a experimentului cu ideile „pedagogice” ale lui Makarenko, privitoare la delincvența juvenilă.
Nu avem intenția de a prezenta în detaliu cronologia și etapele procesului de „reeducare”, care a făcut, în ultimii ani, subiectul unor serioase cercetări istorice, psihologice, arhivistice, antropologice etc. Date esențiale relevă chiar volumul lui Ierunca, construit din ecourile unor experiențe directe ce aveau să fie confirmate odată cu accesul cercetătorilor la documentele de arhivă ale fostei Securități. Reamintim doar câteva note de context, atât de necesare pentru a înfrunta inerția și uitarea ce apasă insidios asupra lumii contemporane. Prima etapă a represiunii comuniste în România a fost marcată de o violență extremă, de crime și atrocități comise în numele „reeducării”. Început în închisoarea de la Suceava, experimentul „reeducării” s-a desfășurat între 1949 și 1952 la Pitești, continuând apoi acolo unde a fost posibilă aplicarea sa, la Gherla și în coloniile de muncă silnică de la Canal. La Pitești, Camera 4 Spital a devenit un spațiu al torturii, al dezumanizării prin cel mai crud tratament cu putință. Dacă inomabilul ar fi primit un nume, în acei ani s-ar fi numit închisoarea de la Pitești. Este înspăimântătoare transformarea unor tineri studenți – intelectuali în formare, unii dintre ei având o educație aleasă – în brute sângeroase, în ființe abjecte capabile să strivească orice dat definitoriu al condiției umane.
Experimentul de o maximă violență inițiat de Nikolski, comandantul de atunci al Securității, secondat de Eugen Țurcanu (așa cum reiese din ultimele dezvăluiri documentare), și-a găsit curând adepți, agenți „reeducatori”, printre deținuții deveniți torționari. În observațiile sale limpezi, rezultate în urma unei atente documentări, Virgil Ierunca corelează contexte ce ar fi rămas, altfel, difuze. Caracterul exterminator al fenomenului devine evident odată cu constatarea că acolo s-a pus în aplicare „o operație de distrugere psihică a deținuților”, în dorința „de a anihila metodic și fără posibilitate de recuperare forța de opoziție a totalității tineretului deținut”. Ceea ce transformă procesul într-un experiment cu totul diferit de alte forme de represiune, este dubla calitate a martorilor: cea de victimă-călău. O parte dintre deținuți au devenit, treptat, torționari, asumându-și acest statut unic în istoria detenției politice. Scopul nerostit al „reeducării” era însă mult mai monstruos (în măsura în care acest cuvânt acceptă, în acest caz, superlativul) decât se putea prevedea la început, întrezărindu-se distrugerea completă a societății și a identității naționale, nu doar anihilarea celor ce se opuneau ideologiei comuniste. Într-atât de eficient s-a dovedit a fi sistemul, încât la Pitești a apărut „un nou tip uman […], care va deveni o enigmă și o teroare pentru deținuții din închisorile alese pentru extinderea experienței”. E interesant de observat că la concluzii asemănătoare ajunge, cam în aceeași perioadă cu Virgil Ierunca, și psihologul Nicolae Mărgineanu, în memoriile sale: „Homo hominis lupus, a spus Hobbes. Dar care alte animale afară de unii oameni sunt în stare să-și chinuie semenii atât de îngrozitor? Nu, nu homo hominis lupus poate defini blestemăția închisorilor și lagărelor naziste și staliniste. Ci doar formula inversă, lupus lupi homo, pe care animalele de pradă ar repugna-o, revoltate fiind și ele de perfidia unor ființe, care merg în două picioare, dar nu sunt oameni, ci anti-oameni.” (Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002)
Canavaua cărții lui Virgil Ierunca, substratul ideatic ce transcende narativul și – poate tocmai de aceea – e mai greu de sesizat la o lectură focusată pe factologie și cauzalitate, pune în lumină conceptul de vină și asumarea vinovăției, aspecte sensibile, discutabile, ce au generat și vor mai genera încă intense dezbateri. În centrul analizelor sale, pentru care recurge adesea la un instrumentar psihologic și caracterologic, se află figura lui Eugen Țurcanu. Virgil Ierunca încearcă mai întâi să înțeleagă, iar apoi să explice rolul acestui funest personaj în recuzita de ansamblu din scenariul „reeducării” pus la cale împreună cu mai-marii Securității. Adeseori, stilul autorului ne reamintește de condeiul criticului literar înzestrat cu o capacitate de esențializare în expresii memorabile: „Între Verkovenski din Posedații și un marchiz de Sade care și-ar fi scris opera nu pe hârtie, ci pe trupuri omenești, filă după filă, trup după trup, Țurcanu reprezenta, desigur, un caz specific de patologie mintală.” Departe de a fi o eminență cenușie, așa cum poate și-ar fi dorit, scuzându-și mijloacele în perspectiva atingerii scopului personal, Țurcanu nu a rămas în istorie decât sub efigia unei bestii.
Este meritul lui Virgil Ierunca de a fi dat la o parte, pentru prima dată, vălul de pe chipul ororii și de a-l privi îndeaproape. Meritul de a fi înțeles că Ministerul orwellian al Adevărului, pe care-l evocase în deschiderea cărții sale, constituie, de fapt, o antifrază. Scrierea istoriei a fost prea mult timp lăsată în mâinile fostei Securități, iar aceasta a tapetat arhivele cu mistificări care au infestat și sufocat adevărurile, făcându-le uneori de nerecunoscut. Care este adevăratul chip adevărului? Avem mare nevoie de asemenea cărți, precum este Fenomenul Pitești, pentru că, așa cum afirmă François Furet, „Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern și să-i devină istoric, pentru edificarea generațiilor viitoare. Secolul luminilor l-a gândit cu obstinație pe om în libertatea sa dintâi, cea dinaintea societății. Veacul nostru, al XX-lea, ne obligă să-l privim pe omul social pradă unei barbarii colective”.
