( Auto ) portret

Cât de actuală mai este „instituția cronicii literare” în societatea noastră asurzită de media, dedublată online, într-o literatură scindată de conflicte ? Aceasta este întrebarea la care răspunde, pozitiv, cartea „Linia de contur” apărută la editura Spandugino în 2019, o suită a mai mult de o sută de cronici literare, filtrate valoric de reputatul critic Daniel Cristea-Enache. Față de celelalte antologii de profil ( „Concert de deschidere”, 2001, „București Far West”, 2005, „Timpuri noi”, 2009 ), cea mai recentă primește în dezbatere doar genul prozastic și are avantajul selecției la distanță mare față de momentul apariției.

Din mulțimea operelor ficționale, epistolare, autobiografii investigate, autorul extrage o subțire „linie de contur” a creației literare românești. Întrețesut în catifeaua critic-livrescă, atrage atenția firul de bucurie autentică al filologului-explorator, încântat să participe la spectacolul en passant al des-facerii textuale.

Volumul posedă valoare documentară în sine, dar și prin bogatul său conținut memorialistic. Precum, altădată, Lucian Raicu, autorul este de părere că literatura poate și trebuie să dea seama de tot : „și ce a fost, și cum a fost și de ce a fost, și de ce n-a fost”  – de aici provine și slăbiciunea sa pentru „scriitorul ( care ) nu uită nimic și își asumă tot” ( Puerilitate ) ; ca exponent al generației „recuperărilor”, convins că adevărul istoric trebuie recuperat integral, sine ira et studio, că jurnalul poate căpăta strălucire artistică, Daniel Cristea-Enache nu se mai satură să urmărească, cu creionul bine ascuțit, cortegiul amintirilor și al mărturiilor oficiale. Fire meticuloasă, însă, nu se grăbește să condamne fără să cerceteze împrejurările ( Ion cel Negru ) și își declară scepticismul „în legătură cu sinceritatea pusă la lucru în însumările asumat subiective” ( Marea amărăciune ) ; confruntă, în schimb, probe, își întărește convingeri ( Ultimul Paler, 22 de ani de jurnal ), trasează continuități ( Patru ani cu Alex. ), apără perspectiva cuminte și „pozitivă” a lui Gabriel Dimisianu ( Martorul ), în defavoarea acceselor nărăvaș-acuzatoare ( Un azil de bătrâni ).

Evaluarea începe, conform geometriei canonice, prin poziționarea textului pe orizontala biografică ( La rece ), în jocul cauzalităților social-politice ( Puerilitate ), în haloul receptării critice ( Vecini ), sau prin mărunte considerații teoretice inițiale ( Proză cu „clic” ). Aceasta nu îl împiedică, însă, să debuteze, efervescent în martie 2011, într-un număr din „Observator Cultural”: „Sunt obligat să fac cunoscut, să „promovez” și să „difuzez” un roman absolut remarcabil, nepromovat și nedifuzat editorial ; să devin un fel de agent de reclamă ( ca și în cazul mai tânărului Bogdan Popescu )” ( Good old times ).

Cronicarul apreciază curajul scriitorului care a învins cenzura  –  romanul „Sara” al lui Ștefan Agopian ( În cerc ) – dar și jerbele de scântei îndreptate asupra „castei prădalnice”, așa cum țâșnesc ele de sub pana lui Cristian Tudor Popescu ( Pagini electrice ). „Supunându-se” narațiunii, criticul descoperă zone de fuziune, dilată spațiul cronicăresc cu citări ilustrative sau îl micșorează până la dimensiunea aforismului : jurnalul Constanței Buzea este „cartea anului editorial” 2009. Ochiului obișnuit să „extragă esențe” ( Răzvan Voncu ) nu îi scapă episoadele savuroase și ecarturile originale : „acuratețea istoriografică și ideologică” la Dan Stanca, tema religioasă însușită ca „motor” epic în „romanul memorabil” al lui Ioan T. Morar ( „Treziții”). Din loc în loc, nevoia verificării și a „re-calibrării” simțului critic îi declanșează autorului regresii ciclice la matricea prozastică.

Daniel Cristea-Enache este un companion vigilent al personajelor ; le studiază vorbirea și purtările, le privește evoluția în mediu sau le compară cu altele, alogene, iar atunci când nu este mulțumit, le problematizează destinul – de exemplu, Leon Margulis, al Ioanei Pârvulescu. La primele simptome ale „slăbiciunii auctoriale”, în spiritul criticului încep să se activeze instincte de „salvgardare” a operei, în virtutea căreia le administrează autorilor sugestii și „urecheli” : ar fi recomandabil ca Alex. Ștefănescu să înceapă un jurnal al comediei bătrâneții ( Comedia bătrâneții ), Dumitru Crudu ar putea „să-și amintească că este un prozator talentat” ( Proză cu „clic” ). Cronicarul nu este adeptul vorbelor mari, dimpotrivă, al examenului literar sever. În mod categoric, îi repugnă „întinderea” intrigii, „explicațiile în exces care mai mult complică desenul romanului” ( În cerc ), abordările superficiale „fără alt nerv decât acesta specific tabloidelor” ( Proză cu „clic” ),„erorile de judecată” artistică ( Pagini electrice ). Din punct de vedere stilistic, preferințele sale se îndreaptă către tușa densă, ansamblurile de „fraze ample, perfect controlate, cu schimbări aproape insesizabile de registru” ( Puerilitate ), așa cum regăsim, spre exemplu, în romanele lui George Bălăiță ( Vecini ) ; gusturile îi rămân, de altfel, statornice de-a lungul vremii : mixul procedeelor din „Lumea în două zile” pare să-i întrunească sufragiile – dacă scriitorul ar elimina, totuși, „imaginile prea des repetate” și „ticurile stilistice”( „București Far West ” ).

Aprecierea concluzivă rotunjește, în final, procesul evaluării ; ea așază în trenduri ( De la o epocă la alta ), subliniază efecte recuperatorii ( Fără înțeles ), are deschidere ofertantă ( Good old times ), sau tăietură echivocă : „Dar să nu mai rezum, pentru a lăsa cititorului plăcerea intactă a lecturii” ( Virtuozitate  ). Pe măsura înaintării în pagină, realizezi că, sincronic portretisticii, autorul descrie un subtil și involuntar contur al propriei sale proze –etalon, subînțeleasă ca model estetic. Adăugându-se virtuților cărții, rafinamentul acestui modelul al prozei de calitate, ce se degajă supratextual, ar putea ridica oricărui cititor pălăria. Nu depinde, oare, totdeauna, calitatea analizei de anvergura paradigmei criticului însuși ? Ne raliem, desigur, poziției optimiste a lui Daniel Cristea-Enache, dușman declarat al „jelaniilor scriitorului român neînțeles” ( „Dilema Veche”,  2011 ) și așteptăm următorul său volum, dedicat poeziei de azi.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *