Împotriva curentului. Sorin Lavric

Pe Sorin Lavric îl cunoșteam din curajoasele sale luări de poziție împotriva pericolului neomarxist și din campaniile pentru restabilirea adevărului din jurul bolgiilor comuniste. Cu ultima sa apariție editorială – „Decoct de femeie”, ed. Ideea Europeană, 2019 – el pare să își transfere argumentele anti-egalitariste pe frontul sexualității, lansând în spațiul public întrebări principale : ce fel de femeie ar mai putea susține astăzi proiectul conjugalei Unio Mystica ? Cum arată „femeia de rasă”, dacă o dezbrăcăm de aura erotică și de vraja ei estetică ?  La o primă vedere, tema prezintă riscul alunecării în imperiul foșnetului de rochii, pierderii de sine în ținutul șoaptelor, sau al capitulării în metafizica parfumului. Dar este vorba despre mai mult de atât.

Cartea urmează meandrele unui filon nostalgic, care izvorăște din arhetipul comuniunii mistice dintre bărbat și femeie, stare androginică a „îmbinării a două suflete într-o trăire reciprocă”. Pânza lui freatică  provoacă re-definirea femeii, printr-o metodă nouă, a „decoctului”, aplicabilă în doi timpi : distilare analitică și sublimarea esenței. În primă fază, cercetătorul „desface în concepte firul mistic pe care numai flerul îl poate sesiza”, mai exact postulează, în manieră aristotelică, zece scheme ( categorii ) ale percepției feminității : gestica, atractivitatea senzuală, motivația muncii, exprimarea, șarmul, relația cu propriul trup, frecvența schimbărilor de dispoziție, cochetăria, motivarea / delegarea altora, manifestările erotice. În demonstratio, el efectuează „încarnarea” literară ( G. Liiceanu ), explicitează formulele abstracte prin intermediul unei galerii feminine compuse din șase portrete. Compararea rezultatelor și încrucișarea schemelor condensează, în final, șase simboluri, ale căror conjuncții ar trebui să emane caracteristicile „speței feminine”, sau ceea ce investigatorul denumește, biologist, „idiopaticul feminin”.

Ab initio, autorul se delimitează de apologii, evită mrejele femme fatale și „pelicula complimentelor la modă”, mijloc „falsificator” al „isteriei contemporane a egalității dintre sexe” și subliniază dificultatea întreprinderii : „femeia nu poate fi înțeleasă pe seama unor noțiuni convenționale”, ea „cere o limbă aparte”, iar definirea se supune, din păcate,„înșelării ochiului sau minții”. Chiar și așa, acuzele adresate femeilor se succed și se repetă, apăsat : de-a lungul istoriei, ele s-au obișnuit să fie privite ca podoabă ( paregon ), în consecință par „predestinate travaliului”, instabile, „lipsite de predispoziția de a se răzvrăti” și de adâncime speculativă, de anvergură culturală, într-atât încât „eternul feminin” pare a se reduce la „pericopa pe care mintea de satir a urzit-o pe seama ei”, iar unio mystica, la farsă.

Dar cum ar putea să pară altfel, atunci când le comparăm cu idealul „femeii de rasă” ? Încă o dată, ținta studiului nu este „iedera comună”, ci femeia cu trup de concept din conștiința auctorială, cea al cărei „cîmp de nuri” ar putea „zgîlțîi un bărbat din balamale” și al cărei spirit ar putea motiva, cataliza trăiri „din care te hrănești ca dintr-un nutriment de înalt coeficient energetic”. „Decoct de femeie” nu își propune să fie o carte despre ceea ce sunt, ci despre ceea ce nu sunt și ar putea să însemne femeile, reprezintă cel mai recent portret al  femeii posibile ; în scopul acesta, definirea se produce urmând liniile negativismului vedantin ( neti, neti ), apleacă lama care degajează balastul ideilor de-a gata și scoate, prin aceasta, la lumină  modelul femeii capabile de elevație spirituală. Cartea se constituie, prin urmare, într-o propedeutică la o „doctrină mistică a femeii”.

Cele șase personaje feminine, rod al unei căutări obstinate, se încing într-un fantasmatic dans al mayei..„Aflate la vârsta nubilă a tatonării”, ele evoluează de-a lungul unei bande existențiale mărginite de un „punctum saliens” – momentul descoperirii de sine – și un „punct docimazic” ( cavitatio ) – incipit-ul morții sufletești. În compania „ielelor”, bărbatul atinge o „surescitare mentală neobișnuită”, care îl face să le înregistreze mecanic, „monstruos”, gesturile mărunte, mimica, să facă asocieri imprevizibile, să distingă clar detaliile primei lor copilării și să le prevadă evoluții. Descrierea lor oferă cititorului arii de mare virtuozitate literară : Delia era o „mlădiță de ghepard tuciuriu ai cărei nuri te izbeau de-a dreptul, precum un câmp leșios” ; ea întruchipează o „Persefonă”, mulier abscondita, „cețoasă, firavă, vegetativă”, precum o „alveolă îmbietoare”; Otilia, mulier ludica, de o frumusețe anatomică izbitoare, posedă „cea mai lucidă imagine despre ea înseși din câte am întâlnit” și se folosește de „cel mai convingător bun gust” vestimentar ; Maria, mulier domina,  „Himera”, „Circe”, pare a fi moștenit  „superbia Cleopatrei” și „voința unei Penthesilea”, dar și atribute mesmerice – ei i se potrivește simbolul Tridentului, iar ca posturi, mâinile în șolduri și mascarada căutării rochiilor prin șifonier, etc. Polifațetice, caricaturale, uneori, aceste „copii imperfecte” ale feminității evolute îndeplinesc funcții cognitive importante : ele ilustrează ceea ce nu poate fi „femeia de rasă” și declanșează, fără excepție, trăiri estetice, filosofice, spirituale. Desfacerea domoală a curelei unei sandale devine, spre exemplu, „fisura care dărâmă cetatea”, „ruperea sigiliului” în eposul cuceririi Mariei ; mângâierea unei șuvițe de păr, la o terasă din Centrul Vechi, creează poezie. Fiecare relație inspiră, motivează, chiar dacă, într-un final, dezamăgește. Delia îi face cunoștință naratorului cu muzica lui Gurdjieff, Irina îi amintește diferența dintre lubric și lasciv, prin intermediul Mariei află puterile tămăduitoare ale limbajului abstract. Câteodată, calitatea și densitatea scriiturii și asocierilor compun tablouri de o luminozitate difuză, de început de eră; nu surprind, prin urmare, momentele în care portretele par a se deschide, precum luminișuri de sens, într-un labirint vegetal. Cinetica plimbărilor romantice, spre pildă, atrage cuplul spre zone de magnetism cultural, în perioade ale anului bine alese  – căci autorul are mână de peisagist ( griurile colorate ale Sovatei ), dar și talentul spațiului ; el știe să opereze în text crevase epifanice, conform principiului locus regit actum ( ex. vizitarea criptei părintelui Stăniloae, plimbarea prin cimitirul Bellu, etc. ). În aceste locuri, încărcătura nervoasă și „lipsa paraziților din ambianță”, provoacă un salt cuantic către niveluri al adevărului personal, de unde se poate presimți umbra Unității Mistice, Origo.

Aventura lui Sorin Lavric pe potecile pădurii ( Holzwege ) „ne-ascunderii”, îi confecționează, treptat, un univers stilistic original, aparent hățiș al tulpinilor elastice de frază, crescute dintr-un sol logic, dar prevăzute cu fabuloase coroane de plăsmuiri lexicale, care vibrează la cele mai mici adieri ale reprezentărilor. Limbajul folosit respectă două instanțe. În spatele arhitecturii silogistice a tezei recunoaștem structura de rezistență greco-germană a filosofiei postdecembriste, forța declamatorie a socraticilor și pathosul Lebensphilosophie, rigoarea noiciană. Respectând mișcarea centripetă a cărții, ce se întoarce, spiralat, către Esență, dinamica lexicală se orientează și ea „împotriva curentului”, caută etimonul ; în plus, autorul utilizează trimiteri științifice și face apel la „ritualul solfegiilor lexicale”, „joc al plăsmuirii în care luăm vocabule de origine latină, dându-le o întrebuințare actuală”.

Partea a doua, demonstratio, predominant literară, constituie momentul eliberării tensiunii lingvistice, în care eposul erupe, se ciocnește de muchiile locurilor comune și se revarsă pe sinclinalele memoriei, urcă văile imaginației, precum o lavă senzorial-metaforică, depășește  marginile cuvintelor, creează rețele și albii lexicale noi. „N-aș fi crezut”, declară autorul, „că în panglica îngustă ce învăluia coapsele Deliei se poate concentra  atîta jind de pritocire păgînă, ca un clocot amenințînd să spargă chenarul potecii pe care ne aflam” ; empiric și cognitiv, naratorul simte, cu maximă acuitate, fiorii „luării în posesie, căreia numai moartea îi va pune capăt”.

Ca orice metodă de reflecție și cea propusă de Sorin Lavric poate fi atacabilă. I se poate reproșa, spre pildă, forțarea unor atribute ale personajelor, pentru a se acorda theoriei ( ex. Carmen ), iar unele ochiuri din mreaja conceptuală ar putea fi mai strânse ( precum legătura dintre ferment și percepția calorică a femeii). Volumul prilejuiește, însă, spectacolul prin care roata diamantată a unei inteligențe trece prin straturile clișeelor „plebee”, desface făptura erotică a femeii, îi despică haloul social și voalul emoțional, pentru a-i atinge marginile spiritului, scânteia. Acest lucru nu scade, dimpotrivă, potențează aura feminină, care continuă să plutească, imponderabilă, pe deasupra cărții. Putem sau nu să fim de acord cu Sorin Lavric, dar, în cele din urmă, „stofa unui om ți-o dau atracția sau repulsia acestuia față de ceață”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *