Fantasma unei case

Casa copilăriei mele a aparţinut bunicii materne, Ecaterina Filipescu, rămasă singură, după arestarea soţului ei, în locuinţa pe jumătate naţionalizată, din strada Ion Ţăranu, nr. 6. Părinţii mei fuseserã siliţi, prin anii 50, să părăsească vila poetului , unde trăiseră până atunci. În casa bunicii materne au venit să locuiască, în timp, şi cealaltă bunică a mea, Maria Pillat, după domiciliul forţat la Miercurea-Ciuc, apoi fratele mamei, Alin Filipescu, (medic stomatolog) după stagiul din Valea Jiului, iar mai târziu soţia lui.
Era o casă-vagon, cu două intrări, una în faţă, cu scara ce suia spre o marchiză, cealaltă – la capătul unei curţi lungi, umbrită de trei castani imenşi cu foşnet de pădure. Pe la mijlocul curţii, în dreapta, urcau câteva trepte spre o terasă, de unde zăream acoperişurile clădirilor joase ascunse sub frunzişurile pomilor de pe strada Ion Ţăranu, care cobora în pantă spre Calea Rahovei. De la geamul odăii mele, dimineaţa, se vedeau capetele albe ale trandafirilor căţărători, iar dincolo de zidul curţii, se profila pe cer coroana de crengi a unui cais.
Îmi aduc aminte duminicile când mergeam cu părinţii mei pe uliţele ce duceau spre mânăstirea Antim, spre Dealul Mitropoliei sau spre Parcul Carol. Mai simt şi acum farmecul luminii şi miresmele suind din grădinile singuratice, fumul albăstrui, care ieşea din hornuri. Din spatele zidurilor răsărea câte un trunchi, auzeam ciripitul păsărilor, într-o curte cineva uda florile cu stropitoarea, în alta, cineva, într-un scaun balansoar, citea o carte la umbra copacului rămuros, câte o pisică se vedea torcând la fereastră, de după porţi veghea un câine. Uneori, dinăuntru, pe ferestrele deschise, se revărsau acordurile unui pian.
Pe Calea Rahovei, pe care treceam zilnic în drumul spre liceu, se afla un mic atelier de remaiat ciorapi. Desluşeam în spatele geamului profilul palid al unei migăloase cusătoare, aplecat sub razele lămpii aprinse şi ziua. Nu i-am aflat niciodată numele, dar ochii ei înceţoşaţi de lucru şi zâmbetul de la sfârşitul amiezii m-au însoţit de-a lungul vieţii ca amintirea unui tablou de neuitat.
Când se apropia vara, părinţii mă duceau seara la o cofetărie cu grădină, aflată la capătul Căii Rahovei, şi acolo, sub cupola copacilor, ne delectam toţi trei cu îngheţată de vanilie. Erau doar câteva mese afară, iar oamenii din preajmă vorbeau pe şoptite, muzica era pusă în surdină. Musafirii care veneau în cartierul nostru spuneau că noi trăiam pe o insulă în mijlocul Bucureştiului, într-atât se deosebea acel fragment de linişte şi de verdeaţă de restul oraşului. În anii 80, buldozerele au făcut una cu pământul acel colţ fermecat, pentru a construi acolo Centrul civic.
Ceea ce nu ştiam pe atunci e că o locuinţă, uneori chiar un cartier întreg, asemeni unei fiinţe iubite, după moarte nu-şi încetează existenţa, ci se mută din afară înăuntru. După atâta vreme de la dispariţie, noaptea, în somn, casa mă cheamă să-i străbat curtea, odăile, să-mi fac culcuş în căuşul ei de umbre, să n-o părăsesc niciodată. Din ce în ce mai mult mi se pare că mă asemăn lăuntric unui melc care îşi poartă cu sine locuinţa peste tot.
Dacă la început casa a fost cea care m-a conţinut fizic, adăpostindu-mă, atunci când ea a pierit materialmente, am luat-o în sufletul meu, nelăsând-o să se piardă. Totuşi casa aceasta interioară nu e întocmai ca cea de dinainte. Se micşorează şi se măreşte, se umple şi se deşartă, după mareele sentimentelor, după umorile gândurilor, însă puterea duhului ei dăinuie, ca amintire – în stare de veghe, şi ca fantasmă – în vis.
Când mă cufund în somn, locuinţa, care nu mai există decât în mine, începe să mă soarbă în interiorul ei, unde mă aşteaptă umbrele celor duşi. Curtea de altădată mă cheamă, sub castanii bătrâni, să o curăţ de crengile şi de frunzele căzute în ani. Iată unul din lungul şir al arãtãrilor de noapte, având în miez nostalgia întoarcerii acasă:

Se făcea că ne mutaserăm cu toţii din nou în casa bunicii. Era noapte şi o linişte absolută se întinsese împrejur. Din patul meu de odinioară, auzeam cum respira grădina şi cum creştea nevăzut trandafirul până la geamul meu, arcuindu-şi crengile într-o boltă de frunze şi flori. Din celelalte odăi se desluşeau răsuflările celor adormiţi. Eram izolaţi de lume, în vecinătatea casei şi a curţii fusese totul dărâmat iar legăturile noastre cu exteriorul erau întrerupte. Pe acolo nu mai trecea nimic şi nimeni. Dar se deschidea în mine o bucurie de fund de fântână, pe care nici o teamă nu o putea umbri. Acea clipă, suspendată în timp, era grea de certitudine şi de îndoială, ca un rai pândit de neant.

(fragment din “Casele vieţilor trecute”, vol. Casele vieţilor noastre, Ed. Humanitas, 2015)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *