(de)Mi(s)tificări

După ce am arătat, fie și în treacăt, cu o ocazie trecută, posibila geneză a idolatriei contemporane, constatăm în continuare că în fapt suntem în prezența unui fenomen specific timpurilor în desfășurarea lor neîntreruptă. Aș începe printr-un distih: „Când SUA se isterizează/ Europa se conformează”. Cum altfel? În plină pandemie protestatară transoceanică, s-a vehiculat sonor ideea (dacă e idee) desființării poliției; dacă vocile poporului(?) s-au potolit totuși  în această direcție, în Hexagon sursele responsabile ale Statului s-au grăbit să anunțe că din programele școlilor de poliție și jandarmerie a fost scoasă disciplina despre tehnicile de imobilizare  în forță a celor violenți.  Ce trebuie să înțeleagă viitorul om al ordinii statale? Că întâi așteaptă să i se dea în cap, după care, dacă mai e viabil, îi va explica derbedeului  că nu e bine ce a făcut. Avem de a face și în acest caz cu o mistificare a procedeelor de impunere a ordinii publice. Nu e ceva nou dar ceva mai ordinar. Același lucru s-a petrecut în lumea romană cu referire la procedeul crucifixării: specific cu orice risc:  verbul e crucifigo, crucifigere, crucifixi, crucifixum, iar substantivul e crucifixio, toate acestea pentru că e vorba de punerea pe cruce, prinderea pe cruce, fixarea cu piroane și nu crucificare care ar însemna transformare în cruce, dintr-un verb inexistent; iată de ce obiectul de cult e crucifix. Mergând mai departe cu răutatea și cruzimea romanilor, să specific că procedeul a fost inventat de cartaginezi (o scrie limpede Polybios, primul grec care și-a dat seama că lumea trebuie condusă de romani și nu de alții, în nici un caz de ai lui) și era aplicat conducătorilor trădători, ca moarte rușinoasă; de înțeles pe undeva… Titus Livius este primul autor roman care menționează crucifixarea ca execuție; era aplicată însă celor mai abjecți răufăcători, adică eminamente criminalilor și, de reținut, numai celor care nu erau cetățeni romani. Dacă o întreagă tradiție cultural religioasă îl prezintă pe marele Crucifixat (ca om!) cu stigmatele în podul palmelor, trebuie subliniat că și aici e o mistificare, ca să nu-i spunem altfel: oricât de frumos sună în compoziția lui Buxtehude quid sunt istae plagae in medio palmarum tuarum, adică „ce sunt aceste răni în mijlocul palmelor tale?”, piroanele erau bătute între  radius și cubitus din motive strict tehnice, lesne de înțeles; cel, care executa, crucifixor, crucifixatorul, nu era profesor de anatomie dar știa că palmele nu rezistă la tracțiunea corpului; condamnatului nu-i erau umezite din sadism buzele cu oțet ci pentru a-i atenua durerile, iar străpungerea cu sulița avea rostul de a-l „termina” mai repede; la fel și zdrobirea fluierelor picioarelor, pentru a nu mai încerca să se  ridice în timpul sufocării. Unora poate le sună scandalos, mai ales celor ce se închină neîncetat tocmai la ororile romanilor care în fond și-au îndeplinit rolul dat de Creator. După cum s-au desfășurat procesiunile dedicate celui apăsat pe jugulară de polițist, nu e exclusă nașterea unui nou cult. Există  pe continentul afro- african (nu pot să-i zic „negru” că e incorect)  triburi creștinate care îl reprezintă pe Mântuitor ca închis la culoare, iar pe Diavol … alb. Or fi știind și ei ceva…

O fază ulterioară a circului o reprezintă decapitarea lui Cristofor Columb în ipostază statuară, în noua Romă, cea cu Capitoliu și militari semper fideles, urmată de și mai furibunde distrugeri de statui în vechea (să nu-i zic senila) călăreață a lui Zeus. În fapt, nimic nou: procedeul se numea în Roma antică damnatio memoriae și consta în decapitarea statuii celui compromis și condamnat; în locul capului celui căzut în eroare dar mai ales în dizgrație, era așezat un  altul, agreat. Chiar dacă în locul capului lui Cristofor (iată, degeaba te cheamă „purtătorul de Christos”) se va așeza cel al noului idol, cu toate nepotrivirile cromatice, trebuie făcute câteva precizări: condamnarea memoriei, a amintirii cuiva, nu o decidea isteria populară și manipulatorii din spatele ei, ci Senatul roman printr-un edict votat și dat publicității; nu liderii de scandal decapitau, ci meșterii pietrari pricepuți în a  face astfel încât un nou cap să se potrivească la momentul oportun. De adăugat că în perioada Republicii romane exista o lege care interzicea înălțarea unei statui pentru o persoană în viață, indiferent de rang. De altfel primul care a beneficiat de o statuie în timpul vieții a fost un mare om de cultură: Varro, pentru modul în care s-a îngrijit de biblioteca publică din Roma în timp ce politicienii nu se sfiau să o facă praf, că doară erau în război civil. Ulterior imperialii s-au mai pervertit…

Reiese clar că suntem într-o perioadă de rescriere a istoriei, veche însă de când  e istoria. Și totuși impresia de certă paranoia nu poate fi negată; mai blând spus,  a reinterpreta ceva crezând că faci o noutate novitas, fără a ști nimic din ceea ce a fost înainte, înseamnă – prezidențial parafrazând, e dreptul meu democratic încă – că ești incult sau prost. Cum  cele două se completează, rezultă în română moștenit cuvântul cumplit. De vreme ce navigatorului i se reproșează că a furat continentul de la pieile roșii, pe când decapitarea lui Nerva Traianus care, după ce că l-a decapitat pe Decebal cel harnic (i-a fost tăiată și mâna dreaptă), i-a furat și Dacia (țara, adică) ???

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *