Foarte populară, dar și foarte veche, anecdota povestită de Pliniu cel Bătrân (sec. I, d. H.) în a sa Naturalis Historia se referă la puterea de seducție a picturii și la efectele pe care le poate produce prin trucurile ei, deseori înșelătoare. Din păcate, din pictura Greciei antice, în afară de vasele decorate de ceramică cu personaje și scene exemplare, nu a supraviețuit aproape nimic. Totuși, Pliniu ni-l prezintă pe Parrhasius într-o confruntare artistică cu Zeuxis, ca pe doi dintre cei mai apreciați pictori ai timpurilor lor, semn că pictura ocupa un loc la fel de important ca sculptura.
Zeuxis pictase pe un perete câțiva ciorchini de strugure atât de convingător încât păsările se repezeau asupra lor în încercarea de a-i mânca. La rândul său, Parrhasius a expus o draperie executată cu un realism ieșit din comun, care nu a mai păcălit păsările, ci chiar pe Zeuxis încercând să o dea la o parte pentru a dezvălui lucrarea la care se aștepta. Candid, dacă nu umil, cel din urmă și-a recunoscut greșeala de a se înșela în fața lui Parrhasius, câștigătorul concursului. Adevărată sau nu, întâmplarea relatată de Pliniu subliniază atracția europenilor față de virtuozitatea picturală și caracterul în general realist al artei vestice.
Grecii își doreau să-i imite pe zei, care într-o notă de umor, îi imitau pe oameni, și ca o urmare au transformat arta într-o a doua natură. Prin multele forme de iluzionism (realism, naturalism, hiperrealism) ficțiunea și realitatea încep să se topească una în cealaltă, așa cum ne arată și Cervantes în celebrisimul său Don Quijote din 1605. Altfel decât pictura, acest roman ne dă măsura confuziilor pe care le avem cu toții în fața realității, întotdeauna complicată.
Procedeul trompe l‘oeil (din fr.: „păcălește ochiul”), vechi din Antichitatea greco-latină, a devenit foarte popular începând cu Renașterea (sec. XV) și a culminat în Baroc (sec. XVII). Rolul său era nu doar să impresioneze prin cât de adevărate păreau lucrurile reprezentate, dar și să modifice efectiv spațiul în care se aflau. Sunt numeroase aceste jocuri cu realitatea, precum Ochiul (Oculus) lui Andrea Mantegna din Palatul ducal din Mantova, pictat după 1467 și care reprezintă o lanternă (un gol) prin care se vede cerul. Frescele interioare ale Vilei Barbaro, nu foarte departe de Veneția, constituie un exemplu și mai spectaculos. Vizitatorul crede, traversând galeriile că este privit de la balcon de personajele înfățișate ori că poate trece mai departe prin ușile pictate de maestru. Aceleași iluzii le-am regăsit și în desenele animate cu Tom și Jerry, unde acesta din urmă, aflat la ananghie, desenează repede pe un perete o „gaură de șoarece”, prin care însă Tom nu poate trece nici cu vârful cozii, deoarece numai la Jerry, autorul gagului, iluzia devine realitate.
Mai mult decât alți artiști, Giuseppe Archimboldo (1526/7 ?-1523), își păcălește cu mult haz privitorii adăugând preciziei reprezentării un sens dublu de citire a imaginii. Personajele sale se compun din fructe, legume, cărți sau flori și frunze. Așezate cu iscusință, ele fac farmecul unor arătări care sunt mai multe lucruri deodată, întocmai cum vom întâlni câteva secole mai târziu și la Salvador Dalí, faimos pentru farsele sale artistice. La fel ca belgianul Magritte, Dalí se folosea de realismul fotografic pentru a da fantasmelor lui o credibiltate maximă. De altfel, suprarealismul, curentul din care făceau parte cei doi, nu împletea realitatea cu visul într-o dimensiune unică?
Poate că iluzionismul în artă și în special în pictură, nu trebuie apreciat ca un înlocuitor al realității. În Asia sau Africa interesul pentru această formă de expresie este aproape inexistent, iar artiștii preferă să creeze o realitate în mod esențial diferită în loc să o înlocuiască.
Pe 10 martie 1914 activista feministă canadiană Mary Richardson a sfâșiat cu un cuțit de bucătărie cunoscuta pânză a lui Velázquez, Venus la oglindă (1647-51) în încercarea de a se răzbuna pentru pedepsirea lui Emmeline Pankhurst, inițiatoarea mișcării sufragetelor de la începutul sec. al XX-lea. Richardson a atacat „cea mai frumoasă femeie din istorie” (Venus) sub forma unui protest și s-a raportat la pictura artistului spaniol ca la o persoană adevărată, probabil datorită realismului ei atât de elocvent. Într-o direcție mult diferită, un alt spaniol, Pere Borrell del Caso, îi dă libertatea unui personaj al său să Scape de critică (1874). Băiatul pictat de el pare că iese din tablou și fuge din fața eventualelor cenzuri.
Mult mai recent, germanul Gerhard Richter (n. 1933) ne demonstrează printr-un număr considerabil de lucrări că nu există diferențe majore între formele de reprezentare ca pictura și fotografia, amintindu-ne de permeabilitatea reciprocă între realitate și imaginație, între care suntem mereu prinși, ca într-o capcană. Adică precum o iluzie.
Bogdan Teodorescu este artist vizual și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Cursul online de educaţie vizuală: Cum privesc o imagine?
