Din rațiuni care țin nu atât de rămânerea sa în teritoriul ocupat, cât mai ales de poziția deținută de-a lungul perioadei administrației germane, de relaționarea cu administrația de ocupație, Lupu C. Kostaki, a fost, probabil (alături de Alexandru Tzigara-Samurcaș) personalitatea românească cea mai blamată în legătură cu perioada regimului de ocupație din România Primului Război Mondial, la concurență poate doar cu Alexandru Marghiloman. Ca și în cazul lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, rămânerea lui Lupu C. Kostaki a avut de-a face nu atât cu filo-germanismul său – unul nedisimulat, de altfel, ci în primul rând cu îndeplinirea unei însărcinări oficiale, căreia Kostaki a înțeles să îi dea curs. Atunci când se face referire la cazurile de colaboraționism și/sau trădare din cadrul societății românești în perioada celor doi ani de ocupație străină din timpul primei conflagrații, numele lui Lupu C. Kostaki și Alexandru Tzigara-Samurcaș apar menționate aproape ca un laitmotiv. Mai mult decât atât, Lupu Kostaki este deseori inclus într-o categorie mai extinsă de personaje învinovățite, pe bună dreptate sau pe nedrept, de comportament nedemn în anii ocupației, categorie care îi include, între alții, pe Victor Verzea, Alexandru Tzigara-Samurcaș, generalul Alexandru Socec, colonelul Alexandru D. Sturdza și Martha Bibescu, fără a-i menționa aici, desigur, pe toți. Alături de alții, aceștia aveau să atragă atât oprobriul societății românești din epocă, cât și al generațiilor din perioada de după sfârșitul războiului, perioada interbelică fiind una cu profunde ecouri de blam în legătură cu presupusele acțiuni sau fapte ale unor intelectuali români, desfășurate în anii ocupației. Ar fi de amintit în acest sens că, referindu-se la personalitățile care au rămas, din varii motive, în teritoriul ocupat, Nicolae Iorga avea să le includă într-o categorie specială, vădit peiorativă (folosind sintagma de inconștienți și trădători), în care se regăseau, pe lângă profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaș și colonelul Verzea, „capabilul academician Grigore Antipa“, fostul președinte al Ligii Culturale Virgil Arion sau fostul ministru Dimitrie Nenițescu.
Traiectoria lui Lupu C. Kostaki (ca și acuzele la adresa lor) este una foarte asemănătoare celei a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, începând de la momentul primirii însărcinării de a rămâne în teritoriul ocupat, ca gerant la Ministerul de Interne, la rugămintea ministrului de Interne Vasile Morțun. Acesta știuse cum să atingă filonul patriotic al lui Kostaki (sosit la întrevederea cu ministrul cu gândul de a demisiona și de a se retrage la moșia sa din Moldova, alături de soția suferindă), determinându-l să accepte o asemenea însărcinare, nicidecum una ușoară. Ca și în cazul lui Tzigara-Samurcaș (la rândul său, reprezentant al Casei Regale în teritoriul ocupat și mai apoi titular al funcției de prefect al Poliției Capitalei), rațiunea alegerii lui Kostaki pentru o astfel de funcție era tocmai aceea că, bucurându-se de o imagine bună în ochii germanilor, putea servi mai bine interesele românești, mai cu seamă ale populației civile. De altfel, însuși Kostaki face referire, în confesiunile sale, la omul fin și inteligent, bun cunoscător al limbii și culturii germane (Tzigara-Samurcaș), ideal în relaționarea cu reprezentanții administrației de ocupație, în sensul rezolvării unor chestiuni urgente legate de aprovizionarea populației sau pentru atenuarea condițiilor dramatice impuse de ocupanți îndeosebi în privința rechizițiilor de tot felul.
Memoriile lui Lupu Kostaki (ironic intitulate Memoriile unui trădător) apărute în primă ediție, cuprind anii copilăriei și formării sale, precum și pașii de-a lungul carierei politice, zăbovind îndelung asupra perioadei războiului, de la anii neutralității la perioada intervenției României în război, urmată de anii administrației de ocupație, răstimp care avea să îi afecteze atât de mult imaginea în deceniile interbelice și nu numai.
Nevoit, după război, să înfrunte acuzația de înlesnire a operațiunilor inamicului și mai ales de subminare a autorității regelui în teritoriile ocupate, Lupu Kostaki a fost arestat în urma unui mandat emis de Curtea Marțială. Închis pentru câteva luni în închisoarea de la Văcărești, fostul gerant de la Interne a fost eliberat în urma unui decret regal de amnistie, revenind la moșia sa de la Dealu Mare. Amnistia regală nu a șters însă eticheta de trădător sau colaborator, care deja fusese răspândită în epocă; așa s-ar putea explica poate și eșuarea tentativelor sale de a-și publica memoriile în timpul vieții. Sfârșitul său la doar câțiva ani după război, în iulie 1923, l-a ferit măcar de oprobriul perpetuu, pe care l-a avut de înfruntat, nemeritat, colaboratorul său din perioada ocupației, Tzigara-Samurcaș, a cărui carieră științifică a fost marcată, în perioada interbelică, de controversele legate de activitatea din perioada ocupației germane a capitalei și de blamul la care a fost supus, în cercurile academice și nu numai, de contestatarii săi.
Confesiunile lui Lupu C. Kostaki conturează un tablou – desigur, subiectiv elaborat – al societății românești în preajma și în timpul primei conflagrații, adăugând informații sau puncte de vedere noi, majoritatea vădit critice la adresa multora dintre compatrioții săi din epocă.
text publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ
