Close-up: Jeanne Moreau

Există chipuri şi voci care seduc ca o expresie a tainei pe care o oglindesc. Există chipuri şi voci care se sustrag clasificărilor facile, ca şi cum propria lor legendă ar rezista încercării de a le ordona in căsuţe cuminţi şi mediocre. Jeanne Moreau a fost, vreme de decenii, una dintre aceste siluete: senzuală, distantă, tragică, încărcată de o emoţie ce devine insuportabilă.

De la debut, alături de Jean Gabin, Jeanne Moreau deţinea acest potenţial unic de expresivitate pe care arta unică a lui Louis Malle o va scoate la lumină. Noul val francez propunea, prin Jeanne Moreau, nu doar un nou tip de feminitate, ci şi o nouă lumină ce face ca lumea să se dezvăluie, în toată strania ei complexitate. Muzica lui Miles Davis din “ Ascensor pentru eşafod” este portativul pe care se înscrie istoria unei iubiri şi a unei crime: Parisul nocturn al lui Jeanne Moreau este un teritoriu al umbrei şi al disperării pasionate. În “Amanţii”, senzualitatea simfonică a lui Jeanne Moreau acordă textului lui Louis Malle o putere de fascinaţie hipnotică: dragostea eliberează din cătuşele mediocrităţii.

Jeanne Moreau are în Truffaut unul dintre regizorii care îi luminează adâncurile de sensibilitate. Şi cine ar putea uita, vreodată, coregrafia iubirii din “ Jules şi Jim”, cu a sa alunecare între moarte şi extazul dragostei? Cât despre zeiţa răzbunării din “ Mireasa se îmbrăca în negru”, geniul lui Jeanne Moreau acordă personajului tăria de statuie a unei tragedii greceşti. Muzica lui Bernard Herrmann şi camera lui Truffaut îi dăruiesc lui Jeanne Moreau pânza pe care ea desenează chipul de meduză.

Jeanne Moreau a mers mai departe, poate, decât oricare dintre actriţele contemporanele ei în explorarea unui domeniu al ambiguităţii şi al ceţii. “ Domnişoara” din filmul lui Tony Richardson este un monstru ce se nutreşte din propriile ei frustrări. În “Istoria nemuritoare” , ecranizarea lui Orson Welles după povestea lui Isak Dinesen alias Karen Blixen, răzbunarea trăieşte în vecinătatea erotismului. Cât despre “ Domnul Klein” al lui Joseph Losey, întâlnirea cu Alain Delon este neliniştitoare ca un coşmar catifelat.

Arta lui Jeanne Moreau a fost, asemeni propriei ei frumuseţi, una pe muche de cuţit. Niciodată domesticită, niciodată îmblânzită, niciodată mediocră. Efigia ei durează prin fascinaţia care nu se poate lăsa epuizată. Asemeni unui personaj din paginile lui Barbey d’Aurevilly, ea a trecut prin faţa noastră, mister parfumat ce sfidează ordinea raţiunii leneşe. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *