Cercuri

Sub aparența notației colocviale, poezia lui Horia Gârbea din ultimul său volum ( „Pisica din Kavala”, editura Neuma, 2019 ) ascunde o meditație profundă și o hartă vastă de corespondențe literare. Cartea se împarte, asemeni unei piese de teatru, în două cicluri ( acte ) aproape egale, fiecare dintre ele fiind ridicat pe trei planuri ( scene ) concentrice.

Nivelul realității prozaice, externe, al primului ciclu – câștigător, de altfel, al unui turnir liric în Grecia – pare pus în mișcare de o roată samsarică, care sfărâmă durata în clipe, iar existența, în fapt divers. Aici, curgerea timpului aduce cu sine epuizare, declin organic, extincție în anonimatul biologic ( balena ). Ținutul social pare pustiit în întregime de șuieratul înghețat al lui memento mori, ce reduce prospecțiunea lirică la mici bucățele de sens cotidian ( aniversare ) și îi rezumă sensul la transmisiunea filială ( scrisul ) ; într-un decor de Goya, poetul se așază „cu jobenul pe cap”, „cu cele trei / degete de închinare / adunate și reci pe creion”, „pe masa de operație / a marii literaturi” ( lecția de anatomie ), în vreme ce în jur mișună omizile, iar viermii îi mănâncă primarului literele discursului.

Opus acestui plan, autorul simte, la un moment dat, nevoia să deschidă curtea interioară a unei taverne grecești, unde să cheme amici de diferite naționalități, cu care să sporovăiască „despre minos și icar / și alți meșteri cu aripi”, să joace zaruri, să uite (  la marea egee ). Sporadic, cu un aer distrat, el își inventariază obiectele poetice : pisicile metempsihotice de „kavala”, pe „theotekopulos” care „desena liniștit”,„antistene”. Sub copertina unduitoare a existenței, pentru prima dată, trecutul și prezentul se amestecă într-o masă sintetică, pe suprafața căreia vorbele se sparg, ușoare ca niște molecule de timp.

Din mijlocul larmei, eul liric tânjește, însă, după intimitatea camerei – și își mai trasează un cerc, punctiform. El descoperă acum forța clipei, care declanșează fusiunea artistică, o decupează din succesiune și îi urmărește dilatarea fantastă ( semințe ) ; câteva pagini mai încolo, clipa ajunge nucleul realității onirice, mai precis expresia vieții care visează moartea ( pe canal ). Intervenția asupra timpului desface, însă și ființa autorului, care apare în recuzita înțeleptului din parabolele chinezești, pasionat de paradoxuri și de motivele orientale ( marea pagodă a gîștei sălbatice ). Camera tăcută devine, în cele din urmă, o scenă goală pe care poate evolua îngerul – consolator sau inspirațional ( ultimele versuri ).

Colecția „Costa Blanca”, prezentată în turnirul poetic din Alicante, deține o altă viteză. Nenumărate dungi stradale, paralele, alcătuiesc primul ei nivel, corpul unui ciudad levantin fără centru ( cântărețul ) care se ridică, sub ochii noștri ( lîngă alicante ) într-o metaforă care nu mai are de-a face cu Gaudí sau cu ondulația brâncușiană, ci cu Le Corbusier ; ovoidul,„stupul” este, de fapt, cercul realității prozaice din ciclul anterior, care se alungește, se spațializează, devine o scenă pe înălțime. El bloque adună oameni, dar nu mai alcătuiește din ei o „curte”, ci îi închide, numai, între ziduri. Verticalitatea arhitecturală intră, curând, în analogie cu dunga subțire a ploii și se transformă în constantă iberică ; orășelul de la marginea mării capătă, progresiv, identitatea unui fel de a fi al ploii ( la fereastră ). În mod suplimentar, melancolia pluvială primește rolul de conductor natural către cercul consecutiv, al lucidității.

Singur pe scenă, poetul se privește în oglinda vârstelor, încearcă să își înnoade vechi linii de comunicare :„între mine și sinele meu / nu e nici măcar o frînghie / putrezită nu este” ( sfori și stele ), să descâlcească un sens din ghemul de speranțe și dorințe ( alt poem cu pești ), dar nu poate decât să-și constate neverosimilitatea existențială ; în lumea cercurilor, doar îngerul și „dumnezeu” par să se bucure de realitate ( trei anotimpuri ). Încă o dată, mișcarea de introversiune lirică atinge un punct de strălucire transcendentă.

Interior micilor construcții „scenice” ale poetului cu „stofă de dramaturg” ( Nicolae Manolescu ), descoperim un subtil joc de permutații, care denotă plăcerea aluziei și a referințelor   ( de la Shakespeare, la Virgil Mazilescu sau la personaje recent- dâmbovițene ), gustul parodiei soresciene, interes pentru expresia rituală, flux automat ( glosar ). Un poem reprezentativ din ciclul „spaniol” pare a fi a doua zi, în care regăsim, concentrată, o parte însemnată din rețeaua de motive și inserții ale unei poezii căreia oralitatea și umorul îi lasă în urmă un siaj negru, natural.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *