Note pentru un jurnal al despărţirii (23)

A existat, în lunga noastră dragoste, o delicateţe duioasă care îmi amintea de alte vremuri. Scriind acest jurnal, înţeleg că, scriind despre casa bunicilor, am scris, mereu despre ea: pentru că înainte de a fi casa bunicilor, casa din Alexandru Golescu numărul 12, Focşani, a fost casa ei. Scriind acest jurnal, înţeleg că moartea ei este un capăt de drum, unul ce închide cărarea pe care alţii au deschis-o, cu decenii înainte. În mormântul din cimitirul de la Focşani, bunici şi copii stau, în fine, alături.

Am vorbit impreună, în lungii ani care s-au dus de la moartea părinţilor ei, despre acea dragoste de dincolo de moarte care a fost a ei, înainte de a fi acum a mea. Şi cred că dacă mama ar fi ţinut un jurnal al propriei ei despărţiri, rândurile sale ar fi semănat cu cele pe care le aştern eu, în acest anotimp al iernii . Căci dragostea mea de dincolo de moarte am învăţat-o de la ea, înainte ca eu însumi să devin ucenic al singurătăţii şi dorului. În toate gesturile mamei de atunci pot vedea, ca printr-un ochean întors al melancoliei, propriile mele gesturi care vor veni. În durerea ei tenace şi discretă pot simţi aceasta durere care nu mă va părăsi.

De câte ori recitesc paginile pe care le-am dedicat bunicilor mei, întrevăd în acel portret al iubirii mele propria ei iubire. În pragul morţii ei, în clipele de agonie , am fost martorul procesului evanescent prin care sufletul mamei mele se unea cu sufletele părinţilor ei, de parcă din aburul anilor se năştea firul ce urca până la cer. Era aceasta clipa în care propria ei dragoste de dincolo de moarte se pregătea de reunirea finală, la fel cum eu mă voi întâlni cu făpturile lor de fum. Era aceasta clipa în care toţi cei care au fost devin doar una, parte din tunelul ce aduce lumile împreună, dincolo de moarte, dincolo de dor, dincolo de absenţă.

De câte ori închid ochii spre a-mi aduce aminte de casa bunicilor, îmi aduc aminte de cei care au fost copii la rândul lor: undeva, pe un scrin care nu mai durează decât în nostalgie, se află o fotografie stângace şi de demult, în care mama şi fratele ei se îmbrăţişau, în alte vremuri. O fotografie alb-negru în care se putea zări o adolescentă cu nasul prelung şi silueta subţire , alături de un copil timid, cu ochelari mari şi şapcă de şcolar. De câte ori închid ochii spre a-mi aduce aminte de casa bunicilor, îi simt , în propriul meu vis, pe sora şi pe fratele ei, prinşi în conversaţia propriei lor dragoste de dincolo de moarte şi privesc lungile camere ale casei noastre de atunci, luminate de un soare al nopţii şi al dorului ce nu se stinge, pline de mireasma unei fericiri care s-a născut împotriva durerilor, a sărăciei, a comunismului, a istoriei. De câte ori închid ochii spre a–mi aduce aminte de casa bunicilor, regăsesc pacea la care amândoi, frate şi soră, au visat, pace care este, în cele din urmă , pacea lor, pacea care se nutreşte din ceasurile pe care le-au petrecut în cea care avea să fie propria mea casă a bunicilor.

Astăzi, pe acea stradă din Focşani, nimicul impersonal şi masiv se află pe locurile unde se ridica casa noastră, casa lor şi casa mea. Dar, dincolo de acest nimic al betonului, se poate ghici silueta eterică şi nemuritoare a casei ridicate din visurile pe care le visăm bunici, părinţi şi copii: un dublu hrănit de dragostea de dincolo de moarte, un dublu care nu mai este din cărămidă, ci din materia delicată şi eternă a iubirii. Şi în această casă cei ce au fost sunt alături de cei ce vor fi, cândva, doar umbre evocate şoptit: ferestrele şi grădina de meri sunt din nou acolo, tinereţea zâmbetelor timide răscumpără anii de griji şi de încrâncenare ai timpului agrest, anotimpul regăsirii îi aşază pe toţi în domeniul său înmiresmat, trecutul capătă consistenţa parfumată a unei prăjituri de zahăr ars şi lătratul câinilor noştri presimte întinderea fără de capăt a iubirii noastre.

Suntem, cei vii şi cei morţi, prinşi în cartea de fotografii. Paginile se mişcă discret şi peisajul se schimbă, încet, ca într-o dioramă. Eleganţa glamour a bunicilor o anunţă pe aceea a copiilor lor: cât despre mine, din pragul din care mă aflu, îndoliat, privesc cum fericirea lor creşte, asemeni trandafirilor pe care nici o iarnă nu îi poate încovoia. Şi din pragul fericirii lor mă simt eu însumi fericit, cu acea fericire îndurerată şi neconsolată care este fericirea dăruită de umbrele lor.

Scriind acest jurnal, scriu, asemeni nepoţilor din povestea lui Ionel Teodoreanu, mica mea istorie stângace şi şuie pe un geam de iarnă, poleit de gerurile viselor. Suntem împreună, din nou, înaintând, senini, în anotimpul care nu se va mai sfârşi, de data aceasta, niciodată.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *