Prin transperantul de un cărămiziu șters se strecurau firave dungulițe de lumină care cu greu scoteau din obscuritatea adâncă silueta paturilor mai apropiate de unghiul ferestrei. De-a lungul fiecărui perete al salonului de spital se înșiruiau câte patru asemenea schelete metalice, acoperite cu saltele uzate, uitate acolo parcă de când lumea. În clădirea cea veche și stingheră a imensului complex medical, instituțiile abilitate din domeniul sănătății se îndărătniciseră să păstreze, înghesuite, trei secții vitregite: Cardiologia, Oncologia și Urgențele. Nimic nu fusese înlocuit de ani buni, încă din secolul trecut, și, de câte ori își revenea din lungile stări de inconștiență, avea impresia că destinul îi joacă o festă, transpunând-o într-unul din filmele tinereții ei, inspirat dintr-un roman al lui Hemingway, al cărui titlu nu reușea nicidecum să și-l recupereze din uitările tot mai lungi și mai agasante. După accidentul vascular cerebral suferit în urmă cu 5 ani, neurologul i-a privit cu îngândurare fotografia rezultată în urma testului de rezonanță magnetică, întorcând continuu capul în dreapta și stânga, ca într-un balans al supremei negații. În cuvinte simple, mult prea simple pentru gravitatea momentului, i-a spus că i s-a micșorat creierul, că vor veni zile și nopți în care își va pierde numele în neant, chipurile celor dragi, numele străzii și anii adunați pe răbojul vieții. Că nu-și va mai recunoaște nici măcar fiicele.
Ileana privi cu poftă spre lumina crescută între timp în dreptul umărului său, după ce una dintre asistente trăsese ușor storul într-o parte pentru a lăsa o dâră de aer curat să pătrundă prin ochiul întredeschis al ferestrei. Simțea un junghi puternic în josul gleznei drepte, în punctul unde-i introduseseră branula. Venele brațelor i se înnegriseră din primele zile pe aproape toată suprafața epidermei, lăsând la vedere vasele de sânge sclerozate și plesnite în urma înțepăturilor, a căror teroare nu se justifica decât prin administrarea perfuziilor vitale. Ultima doză atârna golită pe suportul metalic din dreptul patului, cu firul transparent de plastic conectat direct, prin branulă, la sistemul ei circulator. Atât rămânem, se gândea femeia, niște trupuri sfârtecate aspirând nimicul prin aceste simulacre de vene, uriașe și de împrumut, prelungite spre un strop de sânge proaspăt. De ce nu-i scot odată acul cel lung din venă, care i-a pătruns cu siguranță până în inimă, fiindcă îi simte împunsăturile repetate? Acul negru precum sângele ei adunat în infime cheaguri pe artere. Ar fi strigat dacă s-ar mai fi simțit în stare să o facă, i-ar fi mustrat pe toți pentru indiferența lor. Și fetele astea ale ei… Unde sunt amândouă? Se simțea părăsită. Își lăsă gândurile să se prelingă pe fața pernei tari și mizerabile, încercând să rememoreze primele contururi, culori și sunete ce i-au brăzdat cerul copilăriei. Oricât se strădui, nu cu ochii pruncului de 2-3 ani revăzu casa părintească din Sibiul interbelic. Din alte puncte de pe pânza copilăriei porniră impresiile, într-o plutire vagă și dezordonată. Nu reușea să le limpezească în niciun chip.
Când amalgamul de amintiri se cuminți deodată, semn că medicamentele începuseră să-și facă efectul, Ileana închise lent ochii, câte un milimetru pe secundă, de parcă s-ar fi temut că absoarbe ultimele scăpărări de lumină ale acestei lumi. Simți cum tălpile ei goale zdrobesc iarba și câțiva stropi de rouă. Se ghemui cât putu mai bine și-și așeză palmele pe un colț de pământ făinos, cu degetele larg deschise. O furnică mare și roșie i se cățără repede pe arătător și abia atunci constată cât de mici îi deveniseră mâinile. Și tălpile goale ale piciorușelor cu unghii fine și îngrijite, sub care se strecuraseră fire de pământ. Puțin mai departe, sub raza de soare ce aluneca pieziș peste pălăria de paie cu boruri largi, împletită după modelul străvechi al Mărginimii Sibiului, tușica Irina se chinuia să dea formă unei căpițe de otavă. Parcă și așa, pălăria aceea îi modela aerul unei orășence blonde, cu piele albă-albă, protejată de îmbătrânire prematură grație borurilor generoase și cine știe căror miraculoase gene predestinate. Privind-o, micuței îi venea să scâncească după pieptul bun și cald al mamei, ce părea că o abandonase, de aproape două săptămâni, în locul acela de poveste din familia preacumsecadei Irina.
Undeva, departe, în orașul după care tânjea, părinții ei probabil o căutau cu disperare. Sau așa își imagina fetița că trebuie să se întâmple, fiindcă sigur au uitat că au dus-o peste vară la sora mamei. Se mai smiorcăi puțin în timp ce se agăța de spinii unui măceș, apoi descoperi în apropiere păturica pe care se afla adormit pruncul de numai șase luni, vărul ei. Picoti și ea repejor de la mirosul de lapte matern al scutecelor. Nu se poate ști cât a dura somnul în mijlocul pajiștii tăcute. Ileana nu mai era capabilă să-și amintească. Dar un braț vajnic o smulsese cu putere, strângând-o la piept. Pământul se hurducăia sub pașii Irinei. Femeia fugea cu respirația întretăiată, privind înainte, doar înainte, cu cei doi copilași strânși, fiecare, sub câte un braț în care un neștiut instinct ancestral îi turnase deodată fier neîndurător. Ce stihii ale pământului, atât de blând până atunci, se năpustiseră spre locul de fânaț al Irinei? Ileana mai apucă să arunce o privire peste umărul mătușii sale. Grimasele de plâns îi înlemniră pe chipul mic și contrariat. De pe familiara păturică se ridică șuieratul unui șarpe uriaș, atras în lumea lor de aroma îmbietoare a laptelui de mamă. Nici după ce a mai crescut, iar amintirea a continuat să-i bântuie coșmarurile, nu a reușit să-și dea seama dacă fusese un banal șarpe de câmp ori o înspăimântătoare viperă, dacă în șuieratul acela înfiorător își ridicase doar capul ori se înălțase cu totul, bestia, ca o sfoară încălecată peste cer și pământ, paralizând de groază împrejurimile.