Cu admirație

La finalul lui 2019, într-o ediție cu adevărat de gală, la editura Humanitas a apărut un masiv tom de poezie semnat de Ana Blandiana. Suna aparent ciudată alăturarea cuvântului ”masiv” cu formula ”tom de poezie” în acest caz – Ana Blandiana însăși a povestit cum marea sa problemă (și mai ales marea problemă a editorilor săi) a fost aceea că volumele sale de poezie sunt mici, au un număr destul de mic de pagini. În cazul de față, lucrurile devin imediat limpezi întrucât titlul acestuo volum este ”Integrala poemelor”. Peste 750 de pagini cu aproape toate poemel publicate în volum de-a lungul deceniilor de marea poetă al cărei nume de scenă – ”Blandiana” – provine de la denumirea satului natal al mamei sale, satul Blandiana din județul Alba. 

”Integrala poemelor” este cel puțin de două ori un extraordinar obiect de artă. Întâi și, îndărznesc să spun, într-un mod senzorial – cartea arată, cum spuneam și mai înainte, ca de sărbătoare. E un volum așa cum se cuvine să fie al unei scriitoare – poete, mai ales – care a marcat, pregnant și incondundabil, literatura română a ultimelor decenii. Apoi, cei care știu poezia Anei Blandiana înțeleg imediat de ce avem de-a face cu un excepțional obiect estetic: ”Integrala poemelor” e o carte referențială pentru ce e acolo, înlăuntrul ei, în pagini și în atmosfera poetică pe care o (pro)pun aceste pagini. Este un volum în față căruia admirația nu numai că nu e interzisă, dar e chiar indicată.

 

Însă, cum poți să vorbești despre cineva în România cu admirație? Și cum să o faci în așa fel încât să nu fii nefiresc, strident, fals? 

Cum poți să o faci, în condițiile în care – și cu ocazia lansărilor de carte, și în multe dintre cronicile de carte care apar în revistele culturale de la noi – se manifestă ceea ce mi se pare că nu este ceva tocmai firesc pentru un spațiu public matur, maturizat: și anume, se vede clar ceea ce am putea numi o epidemie de adjectivită sau, mai grav, o epidemie de superlativită. Numai în 2019 și fără să fac vreun efort special, am numărat amuzat  că avem (și nu știm să apreciem!) vreo trei urmași ai lui Gabriel Garcia Marquez, vreo doi neo- Henry Miller, o moștenitoare în linie directă aproape a lui Dostoievski, ba chiar și un ”Messi al prozei” (aici am fost nu numai amuzat, ci și ușor nedumerit, pentru că nu am reușit să îmi imaginez cam ce a vrut să spună cu adevărat emitentul unei asemenea ”idei”). Sigur, am auzit, așa cum auzim des în ultimii ani, și că nu avem încă un Nobel (100% românesc) pentru literatură – dar asta și pentru că, nu-i așa, ”în timp ce noi ne băteam cu turcii, ei construiau catedrale”…

Nu vreau deloc să se înțeleagă că scriu în acești termeni pentru a da lecții – nu am o poziție morală pentru a putea face una ca asta; constat doar că există o aplecare nefirească de a (pro) pune formule maximale, formule care închid mai degrabă o discuție și care, în secundar, pentru că sunt aruncate ”în  cascadă” și cu mare ușurință, alterează o bună tabelă a valorilor. Nu vreau să aduc în discuție ceva și mai grav; și anume, strategiile de linșaj sau de diminuare în ciuda evidențelor a valorii operelor și a profilurilor publice ale unor oameni remarcabili. Acestea otrăvesc pur și simplu  buna tablă a valorilor pe care o evocam ceva mai înainte.

Așadar, e dificil de vorbit și de scris, într-un spațiu public supraîncărcat cu formul maximaliste, când ai de-a face cu cei mai buni. Pentru mine: cu cea mai bună, în cazul de față. Cu, aceasta este o credință foarte puternică pe care o am, cea mai valoroasă, mai sofisticată, mai puternică, mai luminoasă figură feminină a poeziei românește. 

E onest, cred, să încerc să procedez puțin altfel, scriind în marginea acestei încântătoare ”Integrale a poemelor” doamnei Ana Blandiana. Mai întâi, vreau să rezum  care este poziția din care scriu această cronică de întâmpinare și de admirație. Pentru aceasta, e obligatoriu să povestesc, pe scurt, cum am cunoscut-o pe Ana Blandiana prima dată, cum am devenit – în mod distinct – conștient de numele său. E oarecum copilăresc, iar pentru mine, e ceva de neuitat. Nu mai știu exact câți ani aveam; poate 5, poate 6, nu mai mult în orice caz, pentru că știu sigur că nu eram încă la școală. Știu sigur, de asemenea, unde s-a produs acel moment: la țară, în satul copilăriei mele, unde în Mehedinți. Era la bunici. Și mai precis: eram în curtea, cu o mică grădină cu flori din fața casei bunicilor mei. Primăvara, era primăvară bine de tot. Și mai către dimineață așa. Într-o zi luminoasă, nu încă foarte călduroasă, dar care promitea să fie așa. În grădina aceea erau tufe de zambile, într-un colț, brândușe și, undeva, către poarta pe care se ieșea din curte, un rugar cu trandafiri – an de an, bunicul încerca să îi educe, îngrijindu-i atent, cu o foarfecă de tăiat vița de vie (țin minte foarte bine cum arăta și e de neuitat tocul de piele în care o ținea, inclusiv mirosul acestuia). Era, așadar, spre dimineață, bunica ieșise să culeagă cîțuva trandafiri și să îi pună într-un pahar înalt, pe masa din tindă. Eram și eu pe acolo, foarte aproape de ea; erau încă boabe de rouă pe rugar. Și deodată am întrebat, cu aceste cuvinte care parcă au țâșnit din mine fără să știu de unde, fără să știu de ce: mamaie, CE este Ana Blandiana? 

Așa am întrebat prima dată, CE, nu CINE – chiar așa a fost, căci mi s-a reamintit de mai multe ori, cînd m-am făcut mai mare,  cum am ratat cine-le cu ce-ul. Așa am cunoscut-o pe Ana Blandiana: de dimineața, ca o apă limpede, ca apa limpede din boabele de rouă ale copilăriei mele, ca un sunet muzical amplu, rotund, nu căzând din cer, ci venind din cer. Și poezia domniei sale așa a rămas pentru mine până astăzi.

Așadar, aceasta este poziția din care vorbesc acum: nu sunt critic literar, nu sunt un specialist în poezie, sunt un amator de poezie, un amator de cursă lungă e adevărat; sunt un admirator al poeziei doamnei Blandiana, un sedus de poezia domniei sale, sunt un om care stă și învață, de ani bun, citind cât poate de des, de fiecare dată cu plăcere, de fiecare dată cu un imens folos, un om, așadar, care învăță la școala unui fastuos și năucitor univers poetic.

Ca mare admirator al poeziei doamnei Blandiana, ca amator al acestei lirici, iată, cu onestitate, o listă foarte scurtă decupată dintr-una foarte lungă cu motive pentru care îmi place foarte mult poezia Anei Blandiana:

-pentru că poezia reface/ repară lumea, iar poezia dnei Blandiana, fundamental luminoasă, face aceasta într-un fel aparte. Unul dintre răspunsurile solide, juste la o întrebare care a fost formulată, e adevărat, într-un alt context – și anume: la ce bun poeții în vremuri de restriște? – este poezia Anei Blandiana. Partea cea mai amplă a acestei minunate ”Integrale a poemelor” e compusă din texte scrise și publicate înainte de  1989. Ei bine, ceea ce se întâmpla atunci, înainte de 1989, chiar erau niște ”vremuri de restriște” – și, în miezul lor, (și) prin poezia Anei Blandiana, totuși, atâta lumină!

-a propos de lumină, Ana Blandiana o spune foarte bine, ”poezia nu trebuie să strălucească, poezia trebuie să lumineze”. Despre lumină, sugestie, sens, iată doar patru versuri – din multele sute care pot fi convocate pentru a susține această ideea de mai înainte: ”iarna crengile scriu / poezii japoneze / cu penel fumuriu / pe mătasea zăpezii”. De altfel, cine are curiozitatea să caute cât de dese folosește doamna Blandiana, direct sau prin complemente poetice, formule care trimit la lumină, va fi copleșit.

-pentru sensul poemelor sale e, adesea, către ”sufletescul pur”, pentru lecția (nu știu dacă tragică până la capăt, așa cum consideră critica literară) pe care a pus-o fie și numai într-un vers precum acesta: ”Doamne, câtă literatură conținem”

-pentru că, preiau acum o formulă faimoasă, odată cu poezia dnei Blandiana – așa cum se vede ea pe secțiuni și așa cum se vede ea ca întreg – avem Poezia Est-Esticelor. Avem, 2 în 1, etică si estetică. E, cred (și nu sunt singurul, nu voi fi nici ultimul care crede așa ceva despre ce face în poezie Ana Blandiana) o poezie a frumuseții înalte și a demnității. În 1964, domnia sa scria așa, și – se vede acum foarte clar – în sens anticipator:”iubiți-mi liberul dans fluturat peste voi – genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, / Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi”. 

-apoi: pentru că poezia dnei Blandiana e una care are, cum să zic, transcendența la purtător. În alte cuvinte – ale lui Marin Sorescu: poezia aceasta are ”scară la cer”. Iată, un singur exemplu (iarăși, dintre numeroasele posibile): ”asemenea fântânilor / care isi dau drumul / cu cât le ceri mai multă apă / Și cu cât dau au mai mult de dat / am vrut să fiu / am crezut că sunt. / pana a aparut intrebarea / dacă ceea ce izvorăste  atît de limpede / și de neoprit / sunt lacrimi / cine e ochiul / și, mai ales, ce vede?”

-aceeași idee, a unui înalt și a unui dincolo la purtător, tot în cuvintele Anei Blandiana, dar nu în versuri, ci, de data aceasta, în proză: ” N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului.  Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot.  Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic.  Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.”

-în mod aparte, îmi place foarte mult poezia doamnei Blandiana pentru, aș spune, bunjee-jumpingul din finalurile poeziilor sale – sunt, foarte des, finaluri ca niște explozii de lumină și de sens venită parcă dintr-o infinită generozitate. În sensul acestei idei, Ana Blandiana este, da, și o mare creatoare de finaluri. Iată un poem, cred, perfect, cu un final fără fisură:  ”La ce te gândeşti când vezi / Un arhanghel murdar de funingine? /  La poluarea stratosferei, desigur.  /Şi la mai ce? / La obiceiul îngerilor / De-a se vârî peste tot. / Şi la mai ce? La sobele care primăvara / Încep să fumege şi să se înfunde. / Şi la mai ce? / Oh, dacă mă gândesc bine,/ Un arhanghel murdar de funingine / Poate fi şi un arhanghel care / Şi-a dat foc / Uitând că nu poate să ardă … (”Funingine”)

-pentru pedagogia, uneori explicită, cel mai adesea implicită a carieiei poetice a dnei Blandiana – și anume, pentru lecția aceasta: că poezia chiar e o sărbătoare.  A propos de aceasta: cu câțiva ani în urmă, am făcut un interviu cu domnia sa – e publicat sub titlul ”Arta de a proteja”. Mi-a spus așa, între altele: a)  cred că a fi poet e superlativul faptului de a fi scriitor; și b) a scrie poezie e, pentru mine, a mă întoarce acasă.

-nu în ultimul rând: pentru că eu cred că la întrebarea CE ESTE ANA Blandiana?, răspunsul este la îndemână – Ana Blandiana e un nume impecabil pentru poezie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *