Urmăream, cu câțiva ani în urmă, pe postul național de televiziune din Spania, spoturile publicitare prin care fiecare provincie își făcea intrarea în competiția concediilor. Spre deosebire de cele mai multe comunidades, ambalate în narative glamour-sintetice, Andalucía ni se înfățișa sub imaginea unei femei frumoase, care ne mărturisea, fără rețineri, „sentimenteleˮ. Același peisaj romantic, cu slogan surprinzător, le vedeam printate pe panourile de pe marginea autostrăzilor, printre invitațiile la aspiratoare și, mai nou, la Dacia Logan. Încercând să înțeleg despre ce era vorba, îmi revenea imediat în ureche iuțeala vorbii celui mai limbut, mai expansiv și mai vesel dintre toate vițele spaniole. Mi-am dat, pe urmă, seama că propaganda i-a atras, din vechime, încă și pe romani, pe vizigoți și arabi și tot ea transformă provincia într-un fel de El Dorado pentru caiacele-pateras încărcate cu emigranți de pe coastele Mauritaniei. De mai multă vreme, Spania este percepută reductiv, ca un fel de Andalucíe mai mare ; imaginea ei-șablon, de carte poștală, cu portocali toropiți sub soarele african, castele medievale și plaje la Mediterana, a acoperit, pas cu pas, toată harta Peninsulei. Nu mi-am propus, totuși, să discut, de data aceasta, despre fructele culturale andaluze, care s-au împrăștiat prin mai multe colțuri ale Pământului. Aș dori să vorbesc despre particularitatea cea mai vizibilă a spiritului local : anume despre fieste.
„Acolo unde se întâlnesc trei andaluzi, pun la cale o petrecereˮ, se spune. La fel ca în alte zone ale Sudului european, comunitățile rurale de aici, bastioane ale culturii macho și mari cultivatoare de emoții, și-au dezvoltat apucături orientale precum trăirea clipei, înclinația către rafinament, spectacol și dans. Lucru extrem de rar, oamenii au deprins, din școala istoriei, o știință a bucuriei naturale și colective, inima ușoară, darul zâmbetului. Pentru andaluzul obișnuit, „a sărbătoriˮ nu are valoarea verbală a ruperii din chinul mecanic al muncii, încărcătura tragic-rituală a regenerării din hățișul grijilor și al problemelor de zi cu zi, ci, mai mult, o adiere adjectivală a stării de spirit constante, obligativitatea cutumei, precizia lui must have comunitar. Serbările durează, practic, tot anul. Primăvara începe cu „eliberareaˮ Granadei și se întinde pe urmele Regilor Magi ; înflorirea migdalului, din februarie, anunță deschiderea carnavalului la Cádiz, a competiției de cuplete satirice la teatrul Falla și fastuoasele cortegii sevillane din Săptămâna Mare. Luna mai colorează străzile și curțile din Córdoba și Granada cu ansambluri florale ; oamenii sărbătoresc calul, participă la teatru, la dans, se adună, cu milioanele, la Rocío, ca să petreacă, mai multe nopți la rând ; pe toate scenele răsună tocurile și castanietele femeii andaluze, celebra morenita cu sânge fierbinte și cu ochi hipnotici, care preface războinicii în poeți, iar poeții, în constructori. De Corpus Christi, în serile calde de iunie, aficionados ( pasionații ) au ocazia primelor spectacole de corrida, iar Alhambra își deschide porțile somptuosului Festival Internațional de Muzică și Dans. Luna iulie se dedică sporturilor marine, taurilor, concursurilor de chitară, Fiestei Colombine în Huelva, curselor de cai de pe malul mării, Málagăi, Almeríei ; urmează feria vinului nou, fântâna din care curge vin din Cadiar, Zilele Hispanității, Festivalul Iberoamerican de Teatru, tarafurile arabe de Verdiales și câte și mai câte, până la epilogul calendaristic al Inmaculadei Concepción, care cucerește Sevilla. Petrecerea andaluză atrage remanența magnetică a rudelor, prietenilor, muzicii și amiciția paharului cu vin. Spre deosebire de Catalunya, fidelizată șampaniei, Andalucía are de partea sa vinul. De mai multe mii de ani, Butucul fenician, tatăl vițelor, împlinește sinteza sucurilor și a mineralelor sub forma sferic-metafizică a bobului de strugure, în versiuni poetice sau grele, ca tot atâtea povești ; unele sticle ascund firul leneș și verde al Guadalquivirului, precum vinul de Cádiz – altele, precum moscatelul de Málaga, deapănă istorii oligarhice, pe mai multe generații, cronici ale filoxerei. Meșteșugul vinului atinge, însă, desăvârșirea în „sacra trinitateˮ : Sanlúcar, Jerez, Puerto de Santa María – de aici licorile cele mai vestite își încep călătoria, pe nervii gustului, spre toate depărtările și cătunele despre care umblă vorba : „satul tău e ca și al meu : / o biserică, trei bodegi, / un castel și un râuˮ.
Portul fluvial Sanlúcar de Barameda este locul de naștere al aromatului manzanilla, pe care localnicii îl cinstesc într-un muzeu al tradițiilor. Apa regiunii este considerată „vindecătoareˮ : o regăsim în butoaiele caravelelor lui Columb, din 1492, îndreptate spre imaginare Indii. Catedrala oenologică rămâne, totuși, Jerez de la Frontera. Așezarea a slujit din tinerețe ca avanpost creștin împotriva musulmanilor – din anii de tinerețe ne-au rămas Alcázarul ( fortăreața ), biserica cu tablouri de Zurbarán, tehnicile vinului și ale creșterii cailor ; bidiviii de rasă cartujană, născuți aici din părinți arabi, germani și napolitani, stârnesc anual aplauze. Vinul de Jerez și-a început călătoria încă din Evul Mediu, a ajuns în Franța ( xeres ), la curtea reginei Elisabeta ( sherry ), a străbătut piesele de teatru shakespeariene. Pe atunci, culesul viei ( vendimia ) era un alt prilej de sărbătoare ; strugurii soiului dulce, pedro ximenez, își urcau concentrația de zaharuri la soare ; stoarcerea soiului conex, palomino, în fantastica bute a satului, dezlănțuia „dansul vinuluiˮ, de multe ori prelungit după puterea gâtlejurilor și a picioarelor participanților. Mustul se filtra, se închidea în butoaie de stejar sau cireș și era întemnițat în noaptea cuhniilor. „Vinul crește, nu se fabricăˮ, umbla vorba. În toiul iernii, licoarea era mirosită, fortificată prin supliment alcoolic – în fine, eliberată în lumina revelatorie : al fino, amontillado ( el fino sec, învechit ), olorso ( gros, mahon ), el cream ( foarte dulce ). Din nefericire, în anii de pe urmă toată viața care se țesea în jurul marelui gherghef cu viță-de-vie a fost expediată în uitare de generația preselor de oțel și a tancurilor inoxidabile ; poate că vinul care strălucește acum în pahare este mai bun, poate mai limpede, dar, cu siguranță, nu mai spune nicio poveste.
În Puerta de Santa Maria se vorbește nu doar despre vin, ci și despre tauri ; așezarea cuprinde una dintre cele mai vechi plaze de toros din Spania. Taurul andaluz, mai mic decât cel castillan, dar mai iute și imprevizibil, poartă în sânge amintiri africane și note atlantice din Asturia și Navarra. Așa cum se petrece și în cazul vinurilor, proprietarii fermelor poartă o luptă înverșunată pentru creșterea atributelor rasei : corpolența, agresivitatea, lărgimea coarnelor. La vârsta de patru-cinci ani animalele sunt supuse unui test într-o mică placita – exemplarele cele mai mari, care demonstrează curaj și rezistență la durere, pot ajunge pe scena corridei goyești de la Ronda, eveniment în onoarea căruia toreadorii poartă costume medievale și folosesc un stil de luptă auster.
Deși i-a fost sortit să străbată o istorie brutală, cu rotiri neașteptate de compas, Andalucía a reușit să își păstreze nealterată pofta de viață și visurile. În aceasta constă, îmi spun acum, învățătura și puterea sa de seducție. De fapt, acesta era înțelesul sloganului ei.
