Apă și lumină. Poeme de Radu R. Șerban

Apariția în 2018 a operei lui Radu R. Șerban, petrecută în condiții grafice excelente la Casa de Editură Baroque Books & Arts, săvârșește o necesară restitutio și adaugă edițiilor anterioare texte cenzurate, traduceri în engleză, contribuții introductive de valoare ( M. Pillat, V. Stoica ) și evocări ( D. Șerban, I. Ieronim ).

Dincolo de tonurile vesperale ale „pădurii înghețate” – ecouri ale realității sociale comuniste, declanșatoare de teror, evaziune sau reverie clasică  – descoperim, pe alocuri, țărmuri lirice evanescente, în care conceptele par să prindă carne, iar obiectele se diluează, se multiplică, sub acțiunea „privirii” creatoare, în viziuni suprarealiste de o clipă ( Amintirea lui Petre Soare ). La nivelul câmpului subteran, ontic, fluxul poetic tinde să se aglomereze, însă, în simboluri, care se ordonează în catene de sens, iar transmutația Elementelor sale îi precipită formula, desenul interior – care este diagrama hristică, sau axa Devenirii.

Imaginarul poematic al lui Radu R. Șerban poate fi pus sub semnul mercurian al Focului. Metafora lui este „pasărea măiastră”, Dynamis, a cărei auto-combustie generează doi vectori. Pe de o parte, sub înfățișarea păsării „fără culoare” și „fără glas”, ca suită de panglici ascendente de lumină,  Focul transformă Elementul poetic Apă în Aer. În sens invers, căderea „marii păsări verzi”, spirala prefacerii roșului uranic în pigment teluric, vegetal, degajează Pământul.

Focul care se înalță conține putere calorică, precum un Soare oriental care „dăruie totul / și totul usucă” ( O singură gazelă ) ; el este Activul cosmogonic, creator al sferei atmosferice prin evaporare  („Au crescut din mări / Spre cer, ca o pădure fremătând, / Umbroase, continentele” ), guvernator al ciclicității hidrice : „apa fierbe-ncinsă de lumină, / Se-nalță-n cer bolborosind și cade” ( Capitularea Japoniei ). Apa care ajunge, în acest fel, la etajele superioare ale Cerului își schimbă statutul, devine expresie ondulatorie a Energiei primare, Vibratio, Sunet și Lumină în același timp : „atât de străvezie, ca un duh / încât, uitându-și elementul, peștii / pot luneca, lunatici, în văzduh”( Seara și noaptea ), prototip romantic al unității afective a lumii        ( Oștenii ). Sub chipul Luminii, Apa este Logos, Foc al conștiinței, care afectează percepția poetică, „preschimbă ( obiectul ) într-o claie de imagini lichide” ( Apostatul ), iradiază cunoaștere,  prezervă memoria ( Troienii ).

În sens descendent, Focul originar usucă porțiuni ale Apelor, dă naștere Pământului, care se vede invadat de un Infern arborescent, o dantescă foresta dei peccati: „Frunzare de păcătuire tot curg și curg, / De viu te-ngroapă, trunchiuri de păcate” ( Maria Magdalena ), o demonie supravegheată de „clonțul” sumerian al Lunii „ierboase”, cu chip „încruntat”, care își țese Voalul cosmic al iluziei și spaimelor. „Concretul” htonic, triumfător în diversitatea fețelor Naturii, este labirintic, dezumanizant ( Tribunalul – citindu-l pe Kafka ), răsturnare a polarităților firescului, o Dez-ordine generală ( Patima ) ; impresia tinereții-fără-bătrânețe vegetale nu trebuie să înșele : „Veșnic fremătătoare și totuși nemișcată-i pădurea / înghețată-n verdele ei ce pe toate în el le cuprinde” ( Avatarurile prietenului ), căci luxurianța aparentă ascunde miezul morții, semnul iernatic al Apei ( Descrierea unei păduri ). Prin urmare, diluviul kathartic devine un obligatoriu act igienic ( Ploaia ) : Apa-Lumină cade, se împrăștie  într-o colecție de particule materiale, care dizolvă minciuna Naturii organice „și morții din pământ”( Pumnalul și pianul ), topesc memoria și spiritul ( Hector înaintea luptei cu Ahile ), recapitulează evul cosmogonic.

Și totuși, luciditatea poetică nu deprimă, dimpotrivă – „Bucurați-vă !”, vestește autorul, „Moartea încă nu a venit” ( Gaudeamus ), „Bucuria pământului trebuie recâștigată” ( Pământul ); salvarea este posibilă și poate deveni efectivă prin asumarea proiectului creștin ( Omul acesta fără nostalgii ) sau a modelului romantic, cu care poetul se identifică :  W.Blake, așezat în fața vetrei, unește, în eternitate, Focul cu Apa, solve et coagula  ingredientele spiritului ( Amintiri despre un poet ).

Operă romantică prin dispoziția naturală – Stimmung, poezia lui Radu R. Șerban impune și prin calitatea imaginii, obținută printr-o diversitate tehnică : de la notația jurnalistică ( Mânia lui Aiax ), la terifiantele desene în peniță și culoarea grasă a picturii naive din basmul popular ( Păcală argat ). Forța vitală și temperatura care-i însuflețesc verticala Devenirii și axa orizontală, existențială, sunt expresia confruntării opușilor din adâncuri :  „Când se îmbină apa, moartea și lumina, / atunci se naște-n lume poezia” ( Când o fântână…)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *