Supa de scoici

–  Que fais, o ?

Când intră în taverna „La Juguri” moş Manolo fu întâmpinat de o salvă de strigăte  şi de fluierături. Erau acolo de patru ceasuri, măsură el rece, dezbrăcându-şi pelerina.

–  Ce faci, pe unde umbli, îl provocă Paco, la vreo prietenă ? Meşterul zâmbi, flatat şi fără dinţi şi ceru un chupito. Băieţii ăştia erau daţi dracului, se vede treaba, terminau lucrul, se schimbau şi îşi reluau, inevitabil, poziţiile din faţa tejghelei. Ce altceva ar fi putut face ? De întors acasă, în Oviedo, nici pomeneală, trenul plecase demult şi singurul care mai avea maşină era macaragiul, dar ăsta pusese ochii pe patroană, o văduvă cu dare de mână şi era ocupat să îi sufle în pânze până dimineaţa. Aşa că noul venit se lăsă alene pe scăunel, îşi scărpină barba şi tuşi în pumn. Din instinct, italianul se îndreptă spre masa de biliard.

Şeful de echipă Manolo era un fel de bărbat ascuţit ca  briciul, unul dintre acele corpuri noduroase, răsucite de muncă pe fusul unor priviri străpungătoare şi sălbatice. Lung şi deşirat, obişnuia să îşi arunce privirile undeva pe deasupra capetelor tuturor, iar de acolo, de la altitudinea gâtului roşu, le ordona  vorbelor să îi ţâşnească afară, în rafale de nervozitate şi salivă. După ora şase, însă, cuvintele păreau că i se mai îmblânzesc şi, eliberate din pungile obrajilor, începeau să salte libere şi bucuroase în toate părţile, precum un neam de broaşte – atunci aflau camarazii săi că, de fapt, undeva acolo, printre văile şi desişurile care îi alcătuiau mintea, înăuntrul pădurii de nervi care fremăta la cea dintâi boare  emoţională, bătrânul acela nu era chiar atât de rău pe cât voia să pară.

Era adevărat, jupânul Manolo nu fusese rău nici în copilărie, atunci când fura din plăcere, nici mai târziu, când o făcea deja dintr-un instinct gata rafinat. Asta era situaţia şi nicio lege a pământului nu putea să o schimbe. El nu se simţea decât un om strângător, care nu suporta lipsurile, cum s-ar zice. Prin urmare, vechea lui furgonetă îi slujea altădată drept expoziţie a  tuturor sculelor şi uneltelor  folosite pe bătrânul continent. Se ştia că îi plăcea, mai ales, să îşi deschidă, cu un aer savant,  portbagajul, să cotrobăie prin tezaur şi să se prefacă a nu găsi blestemata de cheie potrivită pentru acel şurub, sau ciocanul cel mai bun pentru a bate un ic într-o scândură. Bineînţeles, te lăsa în tot acest timp să-i admiri panoplia, iar dacă erai ascultător, îţi arăta mânerul celebrului baros pe care era săpată data „16 enero 1964”, adică ziua exactă a primei sale întrebuinţări. Apoi începea să îţi înşire nişte fabulaţii fantastice despre şantierul din Pravia şi despre primii săi ani  de dulgherit. Nu era om rău bătrânul, iar dacă tovarăşii de muncă mai constatau, câteodată, că le dispăruseră ba mistria, ba cizmele de cauciuc sau vreo toporişcă, faptul era luat precum o fatalitate  şi nu-şi mai puneau întrebări. Odată, povestea Pruncul, un mucos care de abia dăduse cu nasul de primele noroaie făcuse mare zarvă că i-au dispărut o salopetă şi nişte cutii cu materiale. Se zbătuse, făcuse spume, ameninţase cu şefii, până ce se săturase să se  învârtească în tunelul tăcerii generale şi înţelesese că nu te poţi pune cu Providenţa. Moş Manolo rămânea mut ca un peşte, iar portbagajul său, mai încuiat decât porţile Raiului. La un moment dat, se auziră despre el  nişte legende precum aceea că l-ar fi lăsat pe patronul din Madrid fără pantofi, după o noapte de pomină cu whisky şi gagici, dar vorbele acestea erau probabil scornite de neprieteni, cum sunt atâţia în lumea cea mică a constructorilor de poduri. Şi, oricum, nu erau decât nişte minciuni mici şi sfruntate, precum  scoicile care înotau în supa casei, la orele amiezii.

Bătrânul Manolo făcea însă parte din categoria aceea, astăzi pe cale de dispariţie, a artizanilor minciunii, el îşi câştigase demult rangul de  campion  în arta invenţiei şi a disimulării şi înţelegea să şi-l păstreze cu tenacitate  şi prestanţă. Aşa cum ştie toată lumea, o minciună clasică creşte în sens invers perlei dintr-o scoică, adică de la micul ei sâmbure veridic către întreaga poveste. Ei, meşterul nostru nu respecta nici măcar acest amănunt, ci întreaga lui naraţiune începea cu o minciună scurtă, urmată de o adevărată explozie în lanţ, o constelaţie de fantezii mari şi grozave ca nişte planete, care roteau în jurul primeia şi îi adânceau sensul,  cuprinzându-se într-o reţea care îi paralizau atenţia şi simţurile ascultătorului. Să-l asculţi povestind pe moş Manolo era ca şi cum ai trage o duşcă zdravănă de tărie, spuneau cunoscătorii. Minciuna de început, pe care Manolo o arunca, tuşind ca să-şi dreagă vocea, îşi mărea încet dimensiunile, părea că se umflă şi se ramifică, iar în rarele cazuri în care ascultătorul dădea semne de neatenţie, semn că ar putea fi pierdut pe drum, părea că se repede asupra lui ca un balaur şi că dă să muşte. Mai mult decât atât, pentru moş Manolo  efectele intonaţiei şi ale gesturilor, îndelung cizelate într-o viaţă de frustrări şi de rutină, îi erau prea cunoscute ca să mai poată da greş. Tonul persuasiv, privirea directă şi obosită nu înşelau niciodată, iar povestea curgea în ritmul ei moale, ca veninul, farmecul ei te împresura pe nesimţite, până când, treptat, începeai să îi dai crezare şi ajungeai să te întrebi dacă mai eşti sau nu în toate minţile. Aşa, de pildă, povestea cum lucrase el într-o iarnă la căile ferate şi cum era să-i taie trenul un picior pe când încercase să salveze un pui de căprioară  –  când, de fapt, în anul acela nu lucrase deloc, iar când îşi terminase banii, împărţise ziare. Cu aceeaşi morgă de actor de la Hollywood istorisea cum cunoscuse, într-o noapte a  regimului Franco, o braziliancă  la care descoperise nişte microfilme şi cum era să fie împuşcat când o pârâse la poliţia din Barcelona. În faţa acestor aventuri,  desfăşurate cu migală şi cu argumentaţie logică, până şi cea mai grosolană remarcă pălea; până şi Santi, vorbăreţul, îşi uita măscările şi tăcea, înfrânt. După ce îşi lăsa interlocutorii cu gura căscată, moş Manolo îşi ridica ochii lui de pasăre de pradă, savura clipa, punea jos paharul şi ieşea, crăcănat şi periculos, din tavernă. Peste puţin timp observau că nu-și plătise consumația.

–    Hei, tu, ce tot faci acolo, ia vino-ncoace!

• Nu înţelege ! se încăpăţâna italianul.
• Încă un rând, comandă Pruncul, asudat, plăteşte „Nu înţelege”! E tare de urechi ăsta, ieri i-am cerut să îmi strângă uneltele şi mi-a adus ruleta !
• Asta nu-i nimic, interveni Luis, să îl auzi cum miaună când urcă pe schele!
• Hei, ragazzo, îţi place pe schele, nu-i aşa? mugi Pruncul, în culmea fericirii.
• Eşti proastă! îl caracteriză  ucenicul, cu un sughiţ.

Pe Francisco-Paco, cofradorul, nu se ştie de ce, dar toată lumea îl cunoştea sub numele de Pruncul. Nu se ştia exact nici când începuse să bea, el nu vorbea niciodată despre asta, nici măcar aşa zişilor prieteni, cu care chefuia până în zori şi cu care ar fi trebuit să fie mai intim. Dacă i-am scotoci însă niţeluş trecutul, jalonat printre sticle şi pahare şi întins ca râul înspumat prin toate şantierele Asturiei, i-am descoperi  lipsa tatălui, o amică prin adolescenţă, şi, bineînţeles, scandalurile terminate în buza închisorii corecționale.

Doar şeful de echipă Manolo îi cunoştea povestea. Din câte aflase, nişte colegi mai veseli îi făcuseră cunoştinţă, la o vârstă fragedă, cu primul pahar de Cuba Libre, iar gustul acela îi plăcuse atât de mult, încât îl urmărise, ca un câine de vânătoare, prin toate butelcile barului. Pentru el, ziua aceea se asemănase unei eclipse solare sau unei revelaţii. O, ce timpuri urmară, ce nopţi de bere şi de serbări vulgare, ce vremuri dulci-amare precum lichiorul, ce bătăi splendide şi ce discuţii interesante! În epoca aceea se înrudi mai ales cu coniacul de vanilie, peste care, dacă turnai puţin anis de cireşe, îţi rămânea în gură un parfum ca o grădină. Dovadă la aceasta stătea faptul că, în rarele ocazii în care îşi mai amintea de anii juneţii, pe Prunc îl apuca o nostalgie  profundă, ce se condensa repede în două lacrimi şi o poftă nebunească după un pahar.

Mai tîrziu, Pruncul descoperi satisfacţia pe care ţi-o procură întreaga gamă de băuturi cu nume exotice şi cu fel de fel de etichete frumoase. Şi avu, har Domnului, timp să le înveţe pe toate, ca pe o poezie pe care o recita în fiecare seară pe scena  conferinţelor de la „Pietricica”. De multe ori încerca ceva nou şi, atunci când  nimerea vreun amestec, simţea cum înfloreşte în el extazul unui explorator. Intra, de exemplu, cu un Veterano, pişca puţin limba cu o tequila, trăgea două fumuri, apoi se întorcea cu un rachiu şi putea să continue toată noaptea cu „ săpun”, după cum botezase berea de Andalucia. Elev ambiţios şi tenace, învăţase din propriile reacţii că trebuia să-şi mintă mai întâi stomacul, încăpător, din fericire, cu o peliculă fină de vin pentru a se deschide şi a  trage mai departe.

Când se văzu exilat din cercul de prieteni, ce intraseră fiecare pe circuitele plictisitoare ale profesiunilor, se lipi imediat de un altul, cu oameni mai liberi şi mai amuzanţi. Ajunse, aşadar, frate de cruce cu Jose, spaima satelor, cu bătrânul indian fără un ochi, cu unchi-său, care mai lucra în construcţii.

Aici, de obicei bătrânul Manolo făcea o pauză de verificare, în care îşi trăgea nasul. Luni în şir, ar fi putut el să spună, băiatul îşi desfăşură nestingherit călătoria, la adăpostul banilor unchiului şi sub patronajul de fiecare seară al barmanului, cel mai puturos om din Spania. Unchi-său îl educă în tot acest timp să bea cu cap şi metodă, potrivit legilor chimiei, să alterneze băuturile mari cu cele mici, să-şi prepare, din când în când, câte o cafea cu gheaţă, îl învăţă cum se vorbeşte cu poliţia şi cum se agaţă o fată. Între noi fie zis, de la bun început Pruncului îi fusese clar că nu avea să se împace niciodată prea bine nici cu poliţia şi nici cu fetele – mai întâi, pentru că niciuna nu erau de băut şi apoi cereau un efort de concentrare prea mare. Licorile, însă, îl dădeau gata: îi plăceau cum miros, cum saltă bine dispuse în pahare şi cum se scurg, limpezi sau răşinoase, îi plăcea să le pipăie cu limba peste tot şi, în timp ce îi alunecau pe gât, arzându-l sau răcorindu-l, să le simtă cu un strop de recunștință și părere de rău. Din numeroasa familie alcoolică îl atrăgeau mai ales domnişoarele, cu numele lor dificil de pronunţat, ca nişte promisiuni pentru nopţi palpitante ; ar fi dat orice pentru clipa în care băutura intra în el pentru prima dată, ca praful de puşcă ce urma să îi cutreiere maţele , după ce, mai întâi, îi lăsa cerul gurii răvăşit de senzaţii.  Era clar, băiatul promitea multe – într-un timp record, el putea ghici orice concentraţie de la o singură înghiţitură, prilej de pariuri câştigate şi de bătăi prietenoase pe umăr. Pe nesimţite, Pruncul se transforma pe deplin într-o gură lacomă, într-o colecţie de papile gustative ; se părea că, izolat în propria plăcere, precum naufragiatul pe o stranie insulă  a  Gustului, încheiase demult  socotelile cu toate celelalte pofte şi ambiţii…

• Vara trecută am fost de paseo prin Madrid.. încercă iarăşi Pruncul să se bage în vorbă cu patroana.
• Dar ce ai făcut pe acolo ? se întoarse cucoana.
• Am avut o afacere…am vândut o proprietate… dar trebuie să recunosc, doña Flor, că la niciun restaurant nu am mâncat o supă de scoici mai bună ca la tine…
• Ei, lasă, Paquito, eşti tu drăguţ…
• Nu, nu, Dumnezeu mi-e martor, decreta bărbatul, de aici până în Africa nu e tavernă mai aranjată şi mâncare mai bună ca la tine !

„Timpul trecea”, și-ar continua Manolo demonstraţia ”şi chefurile care se înşirau altădată începeau să se repete şi să îşi piardă vigoarea. Patronul barului, nenorocitul de Alvaro, se supărase şi angajase nişte matahale de ucraineni să îi sperie, în cazul în care i-ar mai fi deschis uşa. Normal că a doua zi banda venise, să le verifice tăria capetelelor. Îi găsiră în sala cea mică, iar când îi provocară la duelul obişnuit, din spatele magaziilor, se văzură în inferioritate şi fugiră, lăsându-şi  baltă răniţii. Apoi Jose se ascunse de jandarmi pe undeva, prin sud… Disperat de asemenea grozăvii, Pruncul începu să se piardă, să bea peste tot, prin fiecare tavernă de mâna a doua –  până când, iată, Providența îi trimise o idee, genială de-a dreptul. Ce nevoie mai avea el de toate speluncile, când putea bea acasă ? Avea să îşi transforme în bar propria locuinţă ! Şi Pruncul îşi luă o pauză doar atunci când maică-sa, în fine, fire mai senzitivă, ateriză pe un pat de spital. Ceva nu era în regulă, pesemne. Ce se întâmplase, la urma urmei ? Nu e nicio problemă, îl linişti imediat unchiul, o să se facă ea bine, trebuie să aibă răbdare. El, care putea ghici o băutură de la o poştă numai mirosind-o, nu putea fi înţeles de toată lumea, ce, Picasso, a fost ? Şi totuşi, atunci când maică-sa se mai puse pe picioare, băiatul pricepu că nu era cine ştie ce distracţie să bei în propria cameră, când  în jur îl aşteptau atâtea  baruri, încărcate de comori cum erau numai peşterile lui Ali Baba.

Se punea de acum problema banilor, căci unchiul se săturase să îşi mai împartă conţinutul paharului pe din două, iar Paco trecuse bine de douăzeci de ani. Era vremea să îşi facă şi el un rost. „Fă-te faianţar sau dulgher, Pruncule, e munca mai uşoară”, îl sfătuise Pedro într-o noapte lungă şi tristă, pe când se întorceau dintr-un voiaj. „De săptămâna viitoare vorbesc eu cu şeful să te ia de peon”. Lucrul nu îi plăcuse, deşi avea  cea mai uşoară sarcină de pe şantier. Colegii se certau tot timpul, şi, culmea, nu descoperise încă niciunul mirajul băuturii. La sfatul protectorului său, începu totuşi să iasă cu meşterul Raul, zis Poamă Acră, un amator lăudăros, de altfel, la o terasă infectă ca să-l asculte cuminte. Trebui, de asemenea, să se disciplineze puţin şi să se despartă, din păcate, de sticluţă –  numai ziua, fireşte, căci noaptea era liber şi nu uita să şi-o compună după vechile obiceiuri, aşa cum vedeţi şi voi, din păcate că obişnuieşte şi astăzi, săracul…

În ultima vreme, Pruncul descoperise, în apropierea văii excavate, o locaţie cu un nume interesant – „ La Juguri”, a cărei patroană, deşi trecută de prima tinereţe, era o femeie simpatică şi largă la inimă. Acolo se obişnuise să tragă, de altfel, toată echipa ca să mănânce de prânz. Supa fierbinte îi atrăgea ca magnetul. Un asemenea local nu i-ar fi picat deloc rău Pruncului să îl administreze. Ce i-ar fi fost mai potrivit decât asta ? La urma urmei, nu era căsătorit nici cu ploaia şi nici cu zorul şantierelor.

Acum Pruncul îşi aruncă privirea pe ceasul de perete şi constată că, deşi trecuse miezul nopţii, curios, nu se întâmplase nimica. Manolo îşi termina a doua poveste despre fotbal şi îl învăţa pe italian să pronunţe „ brânză”, iar Luis îi explica doñei Flor tatuajele. Macaragiul acela era afurisit rău, se vedea treaba, căci matroana râdea şi îi tot aşeza în față farfurii cu alune.

Convingerea lui Paco, expusă ori de câte ori camaradul lui îl întârzia cu livrările, era că macaragiul era un obsedat. Mai rău : se născuse aşa. Oamenii, nu pregeta Pruncul să le explice profanilor, sunt de două soiuri : normalii şi obsedaţii. Specia obsedaţilor e formată din indivizi care nu beau decât bere, maxim vin. În plus, toţi se cred cineva. Iar Luis era exact aceasta : scurt şi îndesat ca un buldog, sigur pe sine, răzbunător şi bun de gură.

Ceea ce Manolo intuise demult era că, de la vârsta primelor coşuri, Luisito fusese trimis de taică-său, miner cu palmă grea, să se angajeze pe şantier. Anii de alergătură, zbieretele şefilor, încercările disperate de a le răspunde tuturor că nu e pitic, ci crescuse prea mult în partea de jos a corpului. O slujbă care îl strivea în cadenţa unui ciocan pneumatic şi care ameninţa să îl lichideze. Norocul a făcut însă ca, exact în momentul în care se hotărâse să-şi scrie demisia, să-l ochească pe ţiganul macaragiu, mecanicul Mariano, omul cel mai bine văzut din toată obra. Asta nu doar pentru că umbla mereu înţepat şi avea gura mare, ci şi pentru că îşi persecuta toţi inferiorii, iar dacă îl supărai, uita să îţi aducă materialele sau ţi le aducea când avea el chef. Din momentul acela, începu să îl studieze pe Mariano cu toată atenţia, iar după puţin timp începu să îi plătească băutura. Asta era munca adevărată, şi-a zis Luisito, să stai în cabina cu aer condiţionat şi să schimbi bârfe prin staţie cu buldozeristul ; să stai aşezat toată ziua,  la scuteală şi să supraveghezi, de sus, tot ce  mişcă, iar apoi să tragi sforile şi să îţi informezi şefii. Munca brută era pentru proşti. Aşa că, din zilele următoare, începu să tragă chiulul, până când meşterul cu care lucra, disperat că nu îi iese norma, îl pârî inginerului şi îl dădură afară. Nici nu dorea altceva – la prima oră, se înfipse  la biroul de şomaj, ca să se înscrie la un curs de macaragiu.

Se plimbă, deci, vreo zece ani prin toate colţurile provinciei, după contractele negociate de firmă, întărindu-şi ideea că el era cu adevărat  şeful  de lucrări, iar nu nepriceputul de Alberto. Universul podurilor era kosmosul pe care, singur, îl extrăgea din haos şi căruia tot el îi stabilea ritmul. Grămezile de ţevi, blănile de metal, maşinile risipite peste tot prindeau în mintea lui un sens şi din şotronul lor tehnic, din modul în care oamenii funcţionau, ajungea mereu la una şi aceeaşi amară concluzie: că boss-ul cel mare, care-i plătea, nu conducea bine şi că lucrau toţi în pierdere. Prin urmare, încerca să-şi păstreze firea şi să-şi ascută urechile, pentru că ştia că dacă va fi trimis pe o altă obra şi dacă aceea va fi prea departe de casă, va rămâne fără serviciu. Colac peste pupăză, nevastă-sa găsise de cuviinţă să îşi facă bagajele şi să bage divorţ, după  ani de zile de viaţă împreună şi îi luase şi copilul. Iar acum, când avea cea mai mare nevoie de bani, nătăfleţul acela de lângă el îndrăznea să îi facă concurenţă în faţa lui Flor.

– Doña Flor, mormăia Pruncul, ia mai dă-mi nişte „săpun”, că mi s-a urcat la cap…Afară bate ploaia şi suflă vântul, cuvântă el către public, dar „La Juguri” găseşti căldură şi oameni cumsecade…

Pe jumătate scufundat în paharul cu bere, macaragiul făcu un efort să îşi ridice antenele. Simţise el de o vreme încoace că Pruncul se tot preface că îl ascultă pe Manolo, ca să tragă cu urechea şi să-i spioneze toate mişcările. Se ridică peste tejghea şi îi şopti ceva la ureche femeii.

Matroana râse, scuturându-şi sânii și rândurile burţii şi le mai umplu un rând de halbe. Demult nu mai avusese o asemenea vânzare, iar mărunţelul acela plin de tatuaje părea chiar simpatic. Aşezat la o masă, Manolo, ridicase puţin baremul pedagogic, căci îl învăţa pe italian să zică „pardon, aceasta e jacheta mea de piele”. Doar Pruncul, părăsit de toţi, începea să se plictisească. Unde erau chefurile şi veselia de altădată, unde erau foştii săi camarazi cu care alunga tristeţea ?  Trebuia făcut ceva, nu se putea înmuia acolo, de faţă cu amatorii. Îşi muie buzele în pahar, gustă puţin, apoi simţi cum, odată cu aroma, îi încolţi în minte un început de  idee.

– Manolo, ia lasă-l în pace că şi-aşa nu prinde nimica!  Ragazzo, acuma o să te sui pe masă şi o să ne cânţi cucurigu !

Italianul îl privi speriat, cu ochelarii căzuţi într-o parte din cauza efortului de concentrare.

– Dacă nu faci cucurigu, ne supărăm ! ordonă Pruncul şi, ca să-şi întărească vorba, bătu cu pumnul în masă. Luis  îi prinse privirea lui Flor şi, în acelaşi timp îşi aminti că nu trebuia să le permită altora avânturi de comandant.

– O să îmi murdăriţi faţa de masă, gâlgâi femeia, pe jumătate amuzată. Poate mai cade de acolo..

–  Nu vreau să ştiu nimic, hotărî Pruncul ! E ora la care cântă cocoşul!

Din toate acestea, italianul pricepu că era în pericol să fie concediat dacă nu se suie  pe tejghea, aşa că ridică, timid, un picior pe bara de fier.

– Bineee, aprobă Pruncul, şi acuma cântă!

– Nu cânta nimic, se înfurie Luis, dă-te jos de acolo!

– Nu-mi pasă mie ce zice grăsana asta, făcu Pruncul, dând din mână a lehamite. Singur, Manolo rămânea la o parte şi  mesteca filosofic alune.

Apoi totul s-a amestecat cu o repeziciune la care nu se aştepta nimeni. De fapt, nici nu se înţelese prea bine cine a pornit scandalul, să fi fost Luis, care i-a cerut Pruncului, cu ochii scoşi din orbite, să îşi ceară iertare, să fi fost ăstălalt, care a sărit la italian, răsturnând o masă şi un scaun sau Ragazzo, care, de frică, a înţeles ce i se cere şi a început să strige „ brânză” din gură de şarpe, nimeni nu poate băga mâna în foc. Oricum, în învălmăşeala generală, Pruncul, care urla ca în atacurile tinereţii s-a simţit muşcat de mână, italianul fu pălmuit de patroana prinsă prin alunecare de sutien, un scaun a spart o oglindă, apăru şi capul lui Manolo, scuipând pe toată lumea, într-un roi de sticlă spartă, Luis se rostogolea printre mese, apoi cei doi Guardia Civil, muraţi de ploaie, care, atunci când au dat ușa la o parte, nu au văzut namila care ţinea de păr un pitic tatuat, nici pe matroana care se lupta cu bătrânul pentru ceasul de perete, pe care meşterul  voia să îl bage în traistă. Primul lucru pe care –l văzură sergenţii, prin fumul violet și cioburile de flamenquito ce se revărsau din burta bătrânului tonomat, fu panoul mare, stropit, sub care o mogâldeaţă bâjbâia în toate părțile cu mâinile şi zbiera cât îl ţineau  puterile:

– Supa de scoici!…Supa de scoici !