Totul a început în anul de graţie 1561, atunci când împăratul cel mare, Filip al II-lea, a decis să-şi mute reşedinţa între zidurile fostei cetăţi maure Magerit, atras de clima sănătoasă şi de apele multe. De atunci, târgul rătăcit în marea de ierburi a Castiliei pare că s-a molipsit de vanitatea şi de setea de mărire a Curţii şi a tot continuat să-şi lărgească raza, să cuprindă şi să vămuiască gloatele atrase de himera Banului sau a Gloriei. Astăzi, vârsta copilăriei sale învie în careul dintre calle Mayor, calle Toledo, Opera şi Puerta del Sol, în umbra uriaşelor palate baroce şi catedrale gotice, printre castele ducale şi poduri împodobite, porţi de triumf, în jurul fântânilor arteziene, prin mulţimea de cuburi de piatră care-şi dispută încă echilibrul şi proporţia perfectă. E vorba despre prea-lăudărosul Madrid al Casei de Austria, aşa cum l-au visat Sabatini, Herrera, Churriguera, aşa cum a început să trăiască de pe hârtia cu calcule a lui Juan de Villanueva. Este Capitala lumii, care se naşte încet şi cu trudă din bezna istoriei, tărâmul fantasmatic al umbrelor lui Goya, în trecerea lor printr-o realitate dublă, împărţită între puterea vremelnică şi cea eternă, între opulenţa Centrului şi sordidul periferiei. Păşim, printre batalioanele de turişti, pe stradele pe care şonticăia odinioară Cervantes, ne depănăm colecţia de amintiri şi de chipuri ale marelui Siglo de Oro, cu gălăgia corridelor şi execuţiilor sale din Plaza Mayor, cu fiestele confreriilor călugăreşti şi galanteriile picaro, cu episoadele dantelate de teatru ale Curţii. Oraşul etern, cu faţa încruntată, făcut să poruncească şi să reziste, să primească plecăciuni, „El Ciudad”, construit cu migală de armurier, într-o vreme în care timpul oamenilor era la fel de răbdător ca și timpul naturii.
Plimbarea printre exponatele Madridului sever, închis în sine, se încheie prin paseo del Prado, în zona dintre fântâna Cibelei şi gara Atocha. De aici parcă primim aer proaspăt. Ne dăm seama, treptat, că trecem printr-un nou oraş, care-l înlocuieşte pe primul şi care ne vorbeşte despre adolescenţa burgheză, de secol XIX. Străbatem, fără grabă, un cartier cu muzee deschise publicului, pe stânga şi pe dreapta se înşiră cazinouri şi hoteluri scumpe, case neoclasice ascunse printre grădini de agrement. Noul oraş vrea, parcă, să contrazică, să se opună, cu argumentele veacului romantic, mentalităţilor bătrâne, să dirijeze visul spre mitologie, să relaxeze poziţiile sociale, să trăiască. Este un oraş care vorbeşte franţuzeşte, se îmbracă în rochii cu balene sau poartă joben şi lavalieră şi circulă cu trăsura. Este teritoriul noilor industriaşi, lipsiţi de complexele sângelui pur, este aria manifestelor politice şi al protipendadei intelectuale însufleţite de noi speranţe. Ne aflăm, însă, abia la mijlocul călătoriei.
Întâmpinaţi de edificiul Metropolis, am ajuns pe Gran Via, bulevard construit în oglindă, după Broadway-ul din era prohibiţiei. Trecem pe lângă siluetele zgârie-norilor, pe lângă cinematograful Capitol şi intrăm, practic, în perimetrul unui nou gen de emoţie estetică. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să cotim pe paseo de la Castellana, să lăsăm în urmă sălile în care Dali sau Picasso luptau să expună, cafenelele cunoscute altădată de Hemingway, de Valle-Inclán, de Becquer şi de alţii şi să pătrundem în cetatea Marii Finanţe. Aici, Madridul pare că, ajuns la maturitate, îşi pierde memoria, îşi uită părinţii, părăsește durabilitatea pietrei, melancolia parcurilor şi se îmbolnăveşte de beţia vitezei, se ridică dintr-o dată în picioare, sus, tot mai sus, în căutarea grandiosului de tip american, contorizat în cifre : turnurile Colon, edificiul ziarului ABC, edificiul Bronce, turnul Picasso, turnul televiziunii, clădirile KIO – două blocuri de 27 de etaje înclinate în arc. Aici, cuvântul de ordine nu mai este nici onorabilitatea sau pasiunea, ci succesul, imprimat în forma standard a extrasului de cont. Străbatem oraşul de aluminiu al aristocraţiei de secol XX, printre catedralele de sticlă tratate cu fluor şi ne simţim martorii resemnaţi ai victoriei absolute a Banului. Madridul acesta aparţine nobilimii cu gulere albe, personalităţilor la modă şi vedetelor pop, aici dejunul cu croissant şi caffé con leche a devenit tradiţie, iar maşinile de lux, obligaţie de serviciu. Jungla marelui capital, cu pădurea ei ecuatorială de zgârie-nori, legați prin arterele stressului, a preluat astăzi funcţia de creier al metropolei, care adună şi pompează înapoi sângele banilor pe circuite necunoscute, către cele patru puncte cardinale.
Cea mai recentă fotografie a capitalei înfăţişează aşa -zisul oraş nou, crescut peste noapte în jurul Centrului şi botezat „Comunidad”. Este vorba despre salba de şantiere şi poligoane industriale şi anexele lor, adică despre locațiile-satelit ale muncitorimii, imigranţilor şi ale micilor slujbaşi, oraşe –turbină, mozaicate, împărţite pe felii etnice – cartierul chinez, african, sud-american, român. Madridul proletar are fruntea încreţită şi umerii căzuţi de oboseală, și este capitala poluării, a grevelor şi caravanelor de pe autostradă, ţara supermercado-urilor, luate cu asalt la sfârşit de săptămână, tabăra de bază a suporterilor şi a culturii de masă. Aici gustul occidental pentru frumos a fost anulat de construcţia contra cronometru, care a lăsat în urmă armate de blocuri, pe pereţii cărora adolescenţii se iscălesc în grafitti ca pe ziduri de temniţă. Periferia, cu legile ei proprii şi calendarul de mașină mecanică, ce mărunțește orele, anii, cu străduţele periculoase, cu barurile deschise spovedaniilor, cu praful, serbările şi disperarea.
Să nu ne lăsăm înşelaţi. O dată pe an, toate ipostazele metropolei reuşesc să se plieze una în alta, fără zgomot, într-o mişcare aproape naturală şi să creeze o singură impresie. Este vorba despre noaptea Anului Nou, dată în care spaniolii obişnuiesc să se strângă, ca într-un rit păgân, la rădăcina oraşului, Puerta del Sol, pentru a sărbători şi a se simţi împreună. Tradiţia spune că, odată cu ultimele bătăi de gong ale ceasului, trebuie consumate doisprezece boabe de strugure. Uva de la suerte, spun, strugurele norocului din vița bogată a vieții. Pentru a celebra, o dată în plus, supravieţuirea sau succesul, dinăuntrul unui țesut urban care respiră şi se schimbă odată cu ei.
