Sub soarele roșu

Era deja a patra săptămână de când Soarele mistuise râul până la rădăcină. Doar noaptea, sub roata îndepărtată a zodiacurilor, reuşeam să auzim cu toţii geamătul pământurilor, de parcă morţii ar mai fi încercat să răsufle. Atunci, însă, din crâng începea să alunece cântecul de foame şi de singurătate al bufniţei, care înconjura pretutindeni.            În acele zile ale neputinţei, stăteam de strajă la porţile satului, purtând cu mine cuţite si laţuri. Lângă mine aveam bărbaţii tineri, cu privirile golite şi cu muşchii braţelor încordaţi ca nişte arcuri. Nimeni nu avea voie să părăsească aşezarea. Cu toate acestea, erau destui cei care continuau să încerce, sperând în van că dincolo, peste Pădure, ar afla apă şi ogoare înmiresmate.

Năşteau aceiaşi zori în care trebuia să îmi iau în primire postul, dacă nu rămâneam de veghe peste întreaga vale a stelelor. Ne întâlneam toţi cinci la capătul satului şi parcă al vieţii; porneam, apoi, fără o vorbă, pe drumurile care urcau şi coborau, sub cerul vânăt, apoi roşcat şi alb. Cărarea ne purta peste dealurile pe care altădată se căţărau ciorchini cu struguri mari şi plini de sevă, dar în care ne îngropam de acum nevolnicii şi vitele. Acolo se adunau şi haitele de câini care chemau tot mai ades în ajutor  Luna- cea –cu –gheare- puternice.

Ajungeam la pod, unde îi schimbam pe ceilalţi. Nu mai aveam nevoie de cuvinte, şi ele se vestejiseră, precum norii. Câteodata ne aştepta şi Căpetenia, cu privirea rătăcită pe drumul înnegrit al râului. Nu ne spunea nimic şi se retrăgea, împleticindu-se, cu paznicii de noapte după el. Ştiam că aveam să stăm multă vreme acolo, să ne mişcăm de pe un picior pe altul, pândindu-ne şi ascultând zvonurile care nu se auzeau.

În cercurile roşii ale Soarelui una şi aceeaşi zi se alungea la nesfârşit. De obicei, Vântul- cel -cu picioare- repezi se oprea să caute și el umbra, ca o sălbăticiune. De jos, din sat, ne ajungeau bătăile tobelor şi ţipătul pruncilor. Risipiţi ca într-un joc de oase, oamenii încercau un somn ghemuit sau veneau să ne întrebe de păsările care ar fi vestit norii. Nu puteam scăpa de ei nici dacă ne înfuriam şi îi puneam pe fugă. Erau şi femei cărora vraja Soarelui le intrase în carne, se tânguiau şi plângeau să mergem cu ele şi să le izbăvim, dar noi le împingeam la o parte. Auzisem că nişte băieţi le urmaseră în dansurile lor şi fuseseră găsiţi, după câteva zile, după duhoarea hoiturilor. Ele, în schimb, apăruseră din nou pe uliţe ca să îşi rupă părul şi să îşi scrâşnească dinţii. Şi dintre paznici încercase cineva să fugă, să ne părăsească. Când l-am descoperit, zăcea întins pe spate şi avea în ochii larg deschişi cerul strâmb, prăvălit pe o parte. Apoi bătrânii împrăştiaseră despre el vorba că începuse, cu mult timp încă înainte, să păzească chiar Noaptea, iar nu vatra oamenilor, aşa cum ar fi trebuit.

 Soarele rămânea ţintuit în răscruce, iar flăcările deveneau de nesuportat. Cârdul de milogi de lângă pod continua să se vaite şi să cerşeasca, pe voci uscate, apă sau libertate..Ori poate voiau acelaşi lucru, îmi spuneam într-una. Numai că apa se terminase demult, cei din sat o căutau acum prin iarba putredă a dimineţii sau se luau la harţă pentru ce mai rămânea pe fundul unei căni. Până şi noi, cei care ne  păstram dreptul de a purta arme, răsuflam de multă vreme cu gura deschisă. Jgheaburile cerului fuseseră sparte, dar oamenii nu voiau să înţeleagă şi osteneau iarăşi pe drumurile care ridicau praful sau înnoptau chiar lângă pod. Nu aveam voie să părăsim casa văii, altfel blestemul nu ar fi putut să se rupă, iar băierile văzduhului ar fi rămas strânse pentru totdeauna. Dar ei nu voiau să înteleagă , degeaba bătrânii ne povestiseră, în repetate rânduri, de Trăznetul care îi pedepsea pe  nesocotiţi. Apoi,chiar să fi plecat , unde i-ar fi purtat paşii? Ştiam doar cu toţii că dincolo de pod umblau oamenii-cu-capete-de-câine si fiare care văd prin întuneric. Câte nu se vorbeau oare despre desişurile nepătrunse ale Pădurii ? Nu. Până la urmă Zeul avea să ne audă rugăminţile, aşa hotărâse Vraciul şi aşa trebuia să se întâmple. Doar pentru asta dansasem goi în jurul focurilor şi trimiseserăm mesageri călare pe fumul albastru. În cinstea Zeului sacrificasem animalele cele mai frumoase, pentru a fi auziţi mai bine ne adunase Căpetenia armele care fac zgomot. Pentru îndurarea Lui ne desenase pe piept copacul care poartă în crengi Luna- roşie.

După încă o săptămână, Vraciul a crezut că înţelege mânia nepotolită a cerului. Zeul era supărat, aflase el în timpul somnului, din pricina familiei străine care se înrădăcinase printre noi şi care nu-i trimitea, ca toate celelalte, daruri bogate. Pe dată, oamenii i- au alungat pe nesupuşi dincolo de pod, către pierzanie, iar coliba le-au dat-o focului. Numai că Zeul, nu se ştie de ce, nu era încă mulţumit cu toate acestea, iar oamenilor li se scurgea răbdarea printre degete ca nisipul. Străpunşi de săgeţile Soarelui, ei umblau acum singuri sau în haite periculoase şi se luau la bătaie din orice pricină. În mai multe curţi, dansurile şi focul nu încetau nici noaptea, alţii ne ameninţau că îşi vor croi drum peste noi cu pumnii. Căpetenia cea mare trebui să apuce calea Pădurii, iar despre Vraciul bătrân se şoptea că fusese batjocorit şi scuipat, că îşi găsise într-o seară oalele sparte şi ierburile sacre azvârlite în toate părţile. Tocmai în acele zile, feciorii Pescarului – cu – Barbă – Roşie semănau prin sat îndoiala că vraciul nefolositor ar trebui înlocuit cu un altul, mai tânăr şi cu voce mai puternică. Cei mai furioşi erau părinţii ai căror prunci se ofileau repede, chiar dacă le mai păstraseră, cu greutate, câte o picătură de lapte. Ei ajungeau să nu mai creadă în nimic şi să umble prin toate locurile cu sângele otrăvit de veninul răzbunării. Numai că nimănui nu îi mai păsa demult de aceste lucruri, nici pe pământ, nici in cer.

A venit apoi ziua aceea, în rând cu toate celelalte, în care văzduhul dormea lungit ca un cadavru, surd la orice chemare. La vremea în care, altădată, cocoşii îşi trimiteau ţipătul în ceruri, oamenii care înnoptaseră lângă pod se ridicau şi, unul după altul, încercau să se dezmorţească. Noi, ca şi ei, ne reluam poziţiile şi ne chinuiam să înghiţim ceva, cu gâtlejurile arse. Un câine pierdut aştepta în zadar o bucată.

Pe neaşteptate, cineva pare că zăreşte un nor de praf care se apropia, rostogolindu-se, dinspre vale ; ne întoarcem cu toţii, un singur cap cu o sută de ochi.

„Ce poate fi asta?” mă întreb, „ cum mai poate cineva să urce dealul în fugă?”, „În sfârşit !”, zbiară răguşit Cioplitorul, cu ochi roşii de lup, „ a sosit !” şi se îndreaptă ameninţător spre noi. „Vin norii!”, „vin norii!”, se aprinde un strigăt de femeie. „ Norii!”, rag spart, dintr-o dată, milogii, agitându-se ca o furtună, „ Norii!”, strigă bătrânul, împingându-şi în mine umerii lui slabi. Bine proptiţi în pământ cum eram, începem să împărţim o ploaie de lovituri în toate părţile. „Ucigaşilor!”, „Blestemaţi să fiţi!”. Câţiva cad, copiii dau să ţipe, femeile fac un pas înapoi. „Norii!” geme, mai mult a rugăminte,  o fată cenuşie, căzută în genunchi. „Ce se întamplă?” mă întreabă un paznic, „eu nu văd nimic”. „ Ai grijă”, îi răspund, strângându-mi mai tare fierul. Pe drum, norul de ţărână făcuse picioare şi se transformase în băiatul roşcat al Cusătorului de Blănuri, care se apropia de noi, cu faţa întunecată, ca o mască.

– Ce e ? … Ce e?

– Apă! bâlbâie băiatul, ducându-şi o mână la piept. Apă! spune  iarăşi, arătând cu palma în jos. Acum îi desluşeam rânjetul, larg ca o crăpătură a obrazului şi sticlirea ochilor.

Nu îmi stătea în putere să cred aşa ceva. Lumina continua să curgă grea şi fierbinte din cerul fără culoare. Nu avea cum să fie adevărat.

– Ai minţile pierdute! pufni bătrâna stearpă, furioasă. Unde vezi norii, ai ?  Unde ?

Bătrânul Cioplitor începu să râdă fără zgomot, lovindu-se peste coaste, aplecându-se.

– Nu, spuse băietanul, făcând încă un pas. Apa vine din pământ, porni el să desluşească, ştergându-şi spuma gurii. Dar nu mai avu timp, căci stearpa şi o femeie tânără se repeziră la el şi i-au înfipt mâinile în păr. Îmi auzeam ciocanul inimii bătând cu putere undeva, în oasele pieptului.

-Stai la umbră, îl sfătui un paznic pe copilandru.

-Nu! ţipa el, zbătându-se … nu mai da!…

-Ia mai lăsaţi-l în pace, le-am spus femeilor, dar ele nu mă ascultau, continuau să-l zgârie, să-l muşte, dădeau să-i scoată ochii cu unghiile.

-Na!…Apă…din pământ…!

Le-am despletit braţele, l-am tras pe copil într-o parte să îl întreb de unde auzise una ca asta. Zece perechi de pumni făcuseră roată.

Şi atunci, într-o clipită, din vorbele lui amestecate cu hohote de plâns, a pornit să se reverse peste noi APA cea adevărată, apa din fiecare vis, pe care o aşteptam de atâta vreme, leacul tuturor bolilor, mama ierburilor şi a animalelor, vraja aceea curgătoare s-a năpustit asupra noastră rupând toate zăgazurile, ca un torent care înghite şi zdrobeşte totul în cale. Copilul înnebunise, pesemne, îmi spuneam, nu era cu putinţă aşa ceva, doar oricine ştia că apa coboară întotdeauna din cer sau de pe valea râului. Ce nebunie mai era şi asta, cu apa care doarme, ascunsă în pământ? Trec oare nori pe sub pământ? Strămoșii stau în apă, cumva ? Cum ar putea sta oare apa cea vie într-un singur loc, care zeu ar aduna-o în jgheaburi? Cum ar putea pământul, uscat până la miez, să ascundă apa-frumos-mirositoare?

M-am simţit dintr-o dată împins de la spate de un şuvoi de mâini întinse, iar picioarele au prins să-mi alerge  aproape fara să-mi dau seama.

-Apă !

-Apă ! din toate părțile.

Câteva femei tinere alergau cu chipurile strânse şi cu pruncii aruncaţi peste umăr, bătrânii rămăseseră în urmă şi ne cereau ajutorul, băiatul roşcat dispăruse ca un duhul al dimineţii. Când dau să mă întorc, o văd, ca prin vis, pe bătrâna stearpă agăţându-se de unul dintre paznici, apoi fulgerul unei lame de cuţit. Am continuat să fug, cu ochii pe jumătate închişi, până când oboseala mi-a urcat, lichidă, în picioare şi, până la urmă, mi-a tăiat răsuflarea.Unul dintre paznici se prăbuşise în ţărână, dar îşi continua calea în patru labe. Lumea se învârtea tot mai repede, în cearcănul roşu ca un Soare, începea să se subţieze, să se împartă, să tremure . Bum!bum!bum! îmi auzeam paşii, sau poate că era numai inima, care îmi alerga pe drumul fără întoarcere.”S-a terminat!” îmi spuneam, atât mai puteam să-mi mai spun, „s-a terminat!”şi să înghit cât mai mult aer fierbinte.

-Mă calci pe mână! îi auzeam, din spate, împingându-se, îmbrâncindu-se peste movilele de iarbă, peste tufele sălbatice. Niciodata blestemata de potecă nu mi se păruse mai lungă, mai plină de pietre şi de bolovani. Fugeam mai departe, ştiind că vârtejul Soarelui îmi va despica, în curând, ţeasta.”S-a terminat” mă auzeam , împleticindu-mă, „s-a terminat” îmi porunceam picioarelor să mă asculte.

Nici nu ştiu cum am trecut pe lângă văgăuna Culegătorilor de poame, ascunsă în crângul de trestie şi de limba-caprei. Din goană, aşezarea îmi părea în întregime părăsită, curţile goale, nici măcar urletele câinilor nu se mai auzeau. Satul părea a se fi topit în cercurile tot mai largi ale Soarelui. Coliba păstorului, în care altădată se strângeau oamenii ca să-şi ţeasă poveştile, părea răvăşită de o furtună: răsuflătoarea de piele era smulsă, blănurile de dormit erau împrăştiate care încotro, prin colbul drumului. Nu mai răsuna glasul tobelor care chemau ploaia, după cum ne învăţaseră broaştele, nu se mai ridica vocea lungă, de aramă, a Vraciului. Nimic nu era adevărat, de bună seamă, băiatul roşcat ne minţise. Soarele ne biruise, până la urmă, coborâse pustiul cerului peste pământuri. Lumea se terminase, avea să se oprească în curând, nu eram decât un nebun dacă îmi putusem închipui altceva. Trăiam un vis, ca toţi ceilalţi, dar visul acesta mă sorbea cumva, pe dinăuntru, prin Soarele acela blestemat.

-Trebuie să fie o cursă, îmi aruncă unul dintre bărbaţi, depăşindu-mă. Ne momesc să ne omoare, gândeam.

Mă apropiam, cu fiecare pas, de mijlocul satului, dar parcă un vânt străin, stârnit de nu se ştie unde, îmi arunca paşii înapoi. Nu trebuie să mă las, nu trebuie. Discul cel roşu îşi înmulţise căldura şi mi se desfăcea mereu în faţa ochilor, mai întâi în două, apoi în trei şi în patru. Îmi pierdusem minţile, ca toţi ceilalţi, laolaltă cu lumea întreagă.

Am intrat pe uliţa vânătorilor şi atunci am început să prind cu urechea, mai tare, și mai tare, strigătele care se adunaseră toate în curtea Cusătorului de Blănuri şi dădeau ocol aşezării. Drumul era rău pe acolo, aproape îmi rupsesem nişte degete și răsuflam doar prin râsetele acelea neomeneşti care îmi crestau pielea, înaintam în ritmul unor tobe ciudate, de fapt, nici nu mă mişcasem din loc. Pe cărare mă aflam doar eu şi Soarele roşu, de care nu mai aveam să scap niciodată.

– Apă, vrăjitorule! În sfârşit, am reuşit să zăresc coliba de lut a bătrânului, căruia ştiam că Soarele îi furase unul dintre prunci.

Oare numai eu îmi pierdusem mințile ?

– Apă!

– Aveți grijă ! se ridica o voce rotundă de bărbat, atât de clară cum nu mai auzisem de multă vreme. Miroseam apa de la distanţă, îi simţeam viaţa pe limbă şi în cerul gurii, o vedeam dansând, albastru- verzuie, apoi roşie ca focul şi rece, întunecoasă, mergea un câine înainte-mi. Am sărit, uşor ca o pasăre, îngrăditura de nuiele, cu durerea muşcându-mi creştetul capului, întreaga aşezare se afla acolo, femei, bărbaţi, copii, un ghem de braţe şi spinări ude, de răcnete, în jurul căruia câinii lătrau şi îşi rupeau blana.

– Apă! îmi vine să strig, dar nu mai puteam rosti nimic, cu ultimele puteri îmi fac loc, primesc o lovitură în ceafă, deschid cercul de oameni, care îmi joacă înainte, ca valul.

Din mijlocul cetei de feţe schimonosite şi de bărbi, de pe fundul unei gropi  se uita la mine un uriaş cerc de apă, răscolit de tălpi murdare. Puţul era plin de bărbaţi şi copii care se aplecau să soarbă, se înghionteau, ridicau viaţa în cănile pline. M-am azvârlit printre ei cu fruntea înainte, auzind o frântură de mulţumire a Vraciului nostru, mi-am înfipt căpăţâna în luciul de apă până la umeri şi am început să beau cu ochii ieşiţi din orbite, ca o vită, lucrurile mi se amestecau şi porneau iarăşi să curgă, simţeam cum inima îmi va părăsi în curând pieptul şi muşchii îmi vor aluneca, încet, de pe picioare. M-am ridicat, până la urmă, ca să mă uit în jur : unii zăceau ca niște pietre, cu burţile umflate şi cu ochii închişi, alţii risipeau deja comoara sfântă ca să se joace, tinerii începuseră, fără să ceară voie, dansul, femeile râdeau cu tot corpul, hohotitoare ca nişte guri şi le dădeau să bea, iar si iar, copiilor. Valuri de febră îmi zguduiau trupul, ca niște ecouri ale apei din care mă înfruptasem cu atâta lăcomie. M-am lăsat uşor pe spate şi am rămas cine ştie câtă vreme să urmăresc cerul străin, îndepărtat. Apoi pasul neauzit al Soarelui nostru.

-V-am spus eu, zbiera cineva lângă mine, Zeul ne-a ascultat! El ne-a trimis apa prin jgheaburile ascunse!

Mai apoi, când toate acestea s-au limpezit şi au început să capete curgere și formă, aveam să înţeleg cine îi trimisese bătrânului Cusător de Blănuri visul în care strămoşii îi dăruiau apa, aveam să aflu cum, sub ochiul roșu al Soarelui, el, împreună cu alţi bărbaţi, se înverşunaseră să împlânte fierul în pământ. Aveam să văd cum unul îşi ştergea faţa, altul blestema, al treilea bolește, sub razele umflate ca nişte buboaie. Câteodată, în timp ce lucrau, cădeau în somn şi atunci se sprijineau în coada sapelor ca în nişte cârje. Câţiva dintre ai lor muriseră, sau poate că muriseră cu toţii ; poate că  nici ei nu-şi  mai căutau apa, ci doar moartea. Nu ascultau povața bătrână despre strămoşii al căror somn nu trebuia tulburat, ci se îndârjeau şi se opreau numai să se așeze. În răstimpuri, noaptea, li se părea că și câinii rupeau cu gura hălci din pământul fierbinte.

După câteva zile, spre apus, Cusătorul de Blănuri lovi ceva cu vârful şi atunci se opri să-i ceară tatălui iertare. Acesta îi apăru, dintr-o dată, în capul oaselor, obosit, cu arcul şi cojocul toamnei pe umăr și îl mângâie  pe cap cu o mână .

– Fiul meu, îi zisese, cu o vorbă blânda. Fătul meu! Când se dezmetici, o ceaţă uşoară părea că pătrunde întreaga vale, oameni şi câini. Ciocăni pentru a doua oară în casa stramoşilor şi atunci simţi cum o bucurie mare, fără seamăn, ţâşni din el ca o inundaţie care îi desfăcu dintr-o dată chipul . Printre hohote de râs, cuprinse repede în căuşul palmelor firul de apă care îi aluneca printre degete şi îl dărui Soarelui, apoi cerului. Deasupra lui, aplecat peste buza gropii, băiatul cu păr roşu nu-şi mai revenea din uimire. Acum poate înţelegeţi de ce până la urmă oamenii nu m-au alungat din valea mea verde, aşa cum îmi tot promiteau deunăzi. Am fost însă de faţă atunci când Vraciul şi-a pierdut coliba, nevestele şi chiar mărgelele albastre pe care le iubea atât. Căpetenia s-a întors ca să conducă aşezarea, cât despre Cusătorul de Blănuri, aflaţi că el a căpătat dreptul să caute oriunde apa cea vie a strămoşilor săi, ba chiar şi a altora, dacă ei nu s-ar fi dovedit vrednici.  După mai multe rotiri ale stelelor, oamenii au hotărât să i se pună numele de Fiu al Zeului, aşa cum cerea vechiul obicei, care ni se păstrase  din vremea  norilor de furtună şi al încercărilor de demult.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *