Procese de ajustare

Tineri de nădejde ai patriei socialiste, fii şi fiice care urmează fără crâcnire directivele – orice discurs dinaintea lui decembrie 1989 conţinea, invariabil, aceste formule care ar fi trebuit să răspândească energia omului nou. Partidul rupsese de multă vreme barierele politicului şi năvălise în viaţa privată. A împrăştiat oroare, a lăsat în urmă pustiu. Din nefericire, memoria colectivă şi-a confirmat nu o dată şubrezenia. Privirea aruncată statisticilor primeşte arareori intensitate meditativă, iar răsfoirea paginilor lui Gail Kligman (The Politics of Duplicity: Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania) nu e la îndemâna oricui. Sinistrele măsuri împotriva avorturilor în România comunistă au făcut obiectul unor studii, dar despre tema aceasta atât de dureroasă, care a frânt resorturi intime ale feminităţii, discuţiile sunt prea puţine şi purtate, mai întotdeauna, pe un ton scăzut.

Împiedicării, erodării, manipulării, ştergerii memoriei îi poate răspunde, cu vocea ei polifonică, literatura. Drama avortului clandestin apare în Provizoratul Gabrielei Adameşteanu şi e reflectată, în scene tăioase, de Fontana di Trevi. Aceeaşi temă însoţea şi Fantoma din moară a Doinei Ruşti. Sunt cărţi ale traumelor, marginalizării şi supravieţuirii. Ale feminităţii şi (dez)iluzionării. Aşadar, cu titlul lui gracil şi cu subiectul scormonitor, Şi se auzeau greierii (Humanitas, 2019) nu apare de nicăieri. Are un nucleu tematic ofertant şi totodată riscant – pe terenul înşelător al memoriei sociale şi pe planul diferenţei eidetice dintre intenţionalitatea ficţiunii şi a recuperării realităţii anterioare.

Corina Sabău nu se află la prima carte. Debutul în proză cu Blocul 29, apartamentul 1 (2009) a fost nominalizat la premii semnificative. În 2012 a publicat al doilea roman şi a fost coscenaristă a filmului Toată lumea din familia noastră, în regia lui Radu Jude. Cu Şi se auzeau greierii Corina Sabău îşi întăreşte poziţia în literatură. Scriu de-acum ceea ce ar trebui să apară în chip de concluzie a acestei cronici: e un roman pătrunzător, cu atmosferă şi poveste. E o ţesătură de conjuncturi sociale, o împletitură de legături interpersonale şi (false) negocieri intrapersonale. E o carte care n-ar trebui ignorată de nimeni dintre cei interesaţi de ce a fost (în istoria relativ recentă) şi ce este (în proza contemporană).

„Nici acum nu-mi amintesc dacă ea a spus am stat de atâtea ori la aceeaşi masă sau imediat ce am zărit-o cuvintele astea au ieşit iarăşi din mine, ca de fiecare dată când îmi aminteam. Cu cele zece bomboane chinezeşti din sacoşă aveam un oarece sentiment de mulţumire, poate chiar un pic mai mult, sentimentul că ziua n-a trecut degeaba, cum o să se bucure Sonia când o să le descopere, cum o să alerge la taică-su să se laude, uite ce mi-a adus mama, data viitoare promit Nutella, […] cum o să renască, ajutată de mărci de dulciuri occidentale, complicitatea noastră, tocmai atunci, când anticipam cum staniolul acela auriu o să refacă mult încercatul nostru nucleu familial, mi-a ieşit în faţă, la doi paşi de mine trupul ei masiv, barieră între mine şi restul lumii.” Între limite sufocante se mişcă protagonista – printre mecanisme ale memoriei traumatizate şi printre frontierele stabilite de o instanţă câteodată invizibilă, dar întotdeauna prezentă. Şefă a secţiei de Ajustaj de la Mătasea Populară (spaţiu-simbol pentru gradul de mistificare a realităţii din comunism), află că o subalternă a fost concediată abuziv, pe motiv că ar fi furat un material: „chiar dacă l-ar fi furat, deşi nu e adevărat, ce vină are copilul ei, m-am gândit că sunt zile în care n-are ce să-i pună pe masă, […] şi dacă e pe turnate, pe câţi n-ar fi putut şi ea să-i toarne, toată lumea ştie că furau calorifere ruginite şi făceau halate pentru vânzătoarele de la alimentara, unii scoteau un ciubuc croind rochii după Neckermann, iar ăia mai cu moţ îşi făceau vacanţele în Bulgaria şi umblau în geantă cu cărţi de yoga”. Iluzoria egalitate socială ascunde inechitate, minciună, delaţiune, aservire şi abuz. A fi şefă de secţie fixează, de fapt, o autoritate amăgitoare, căci dominant în fabrică este insurmontabilul ecart de putere dintre partid şi individ. Dar şi dintre bărbat şi femeie. Redusă strict la calitatea de executant şi apreciată pentru înfăţişarea care o recomandă să facă reclame la ciorapi, Ecaterina e prinsă la fabrică în capcana unor urzeli coşmareşti (cu Gubalitu şi Alendelon propovăduind că „problemele administrative nu sunt pentru femei frumoase”), iar în familie – în plasa unui bărbat pe care, un timp, îl crezuse salvator: „un bărbat care să mă facă să-i uit pe bărbaţii din familia mea visasem, un bărbat care să fi crescut cu muzică şi cărţi şi obiecte frumoase, ştiam că dacă voi întîlni un astfel de bărbat nu sunt chiar ultima femeie, cum să fiu de aruncat dacă voi ajunge într-o zi într-o cameră cu o bibliotecă mare cât un perete, cu volume franţuzeşti învelite în piele şi colecţii de benzi desenate aduse de la Paris, […] cum să nu-mi reabiliteze trecutul un bărbat care în copilărie le cânta colegilor la pianină Chopin și le punea la pick-up viniluri cumpărate de la Muzica.“.

image description

Roman de reconstituire socială, cu sucul Brifcor, „napolitanele Dănuţ şi maşinuţele din Herăstrău […] cea mai mare realizare a României socialiste” (după cum le vede Sonia, fetiţa Ecaterinei), ilustrare a anilor ’80 (căci în 1984 a fost promulgat decretul care obliga femeile să se prezinte la controale ginecologice lunare, după ce avortul fusese interzis încă din 1966), Şi se auzeau greierii investighează ipostazele diverse ale femininului şi explorează profunzimile feminităţii agresate şi vulnerate – profesional, social, familial, psihologic şi sexual. Între femei simple, care luptă cu lipsurile vieţii de zi cu zi şi cu propriile lor slăbiciuni, dezamăgiri şi frustrări, între femei care ascultă Se mărită Mona mea, plâng la O floare şi doi grădinări, silabisesc etichete de zacuscă, aşa cum face Stela, sau cârcotesc necontenit ca Lilica (inclusiv când îi cade privirea pe postere cu C.C. Catch), Ecaterina îşi verifică vina şi ruşinea. Empatia şi solidaritatea. Poartă rochii luate de la Fondul Plastic, ascultă David Bowie şi Leonard Cohen, are geantă de la Guban şi „părul coafat ca actriţele din revista Cinema”, dar îşi sondează trecutul pentru că încearcă să-şi conceapă propria identitate – printr-o continuă (auto)interpretare. Şi pentru că vrea să-şi înţeleagă prezentul.

Prezentul Ecaterinei e acela al multor femei din anii ’80. Un timp al despărţirii între eu şi trup. Al des-compunerii. Corpul nu îi aparţine femeii. Nu are opţiuni, nu poate decide nimic. Are doar datoria de a livra, iar maternitatea intră în aceeaşi paradigmă a normei impuse. Prin privirile severe ale lui Gubalitu şi uitătura ciudată a lui Alendelon (care o însoţesc prin fabrică), prin agresiunea fizică pe care o presupun examinările obligatorii şi prin abuzul psihologic la care o supune soţul ei, Ecaterina trece prin vămile amarnice ale reificării. E studiată, trecută printr-un proces de ajustare, folosită şi apoi abandonată. Avusese cândva un nume care pare să se fi pierdut, aşa cum pierdută este himera iubirii. E un trup ale cărui visuri, incertitudini, ratări, spaime, vinovăţii, singurătăţi şi aşteptări nu au interesat pe nimeni dintre cei care gravitează în juru-i. Pusă în situaţia de a renunţa la o sarcină, Ecaterina e singură – captivă într-un dispozitiv criminal care le-a transformat pe fiicele patriei socialiste în instrumente de producţie şi/sau de propagandă: „femeia se roagă de mine, să nu leşin, mai ales acum să nu leşin, strâng cu o mână marginea tărgii şi încerc să opresc sângele […]./ Cerul e plin de stele şi aud greierii, sunt foarte mulţi, parcă niciodată n-am auzit aşa mulţi greieri la un loc, un brancadier se împiedică şi targa se clatină, celălalt îl boscorodeşte, ştii cum e înainte de concediu, mai am două zile şi plec la mare”. Căderea Ecaterinei atrage după sine altele. O jertfă definitivă (copilul nenăscut) şi o alta, parţială, care se va regenera identitar din propria fărâmiţare afectivă (Sonia). Un alt tip de ajustare a eului, aşadar. Poate, izbăvitor – într-un viitor incert.

Roman confesiv, produs al fluxului de conştiinţă adus în albia concretului, Şi se auzeau greierii recuperează, cu un ton rece şi pe spaţii mici, scene care constituiau viaţa (şi moartea) cotidiană în anii ’80. Sunt episoade domestice şi secvenţe de organizare publică – deprimante, parşive, atroce, de cruzime, de indiferență, de minciună şi teroare. Sunt şi altele – de emoţionantă tandreţe maternă. E un roman scurt şi pătrunzător, a cărui concentraţie de dopamină permite celulelor frazei să capteze şi să transmită, frisonant, o tragedie. Individuală şi colectivă.

(text apărut în „Orizont”, XXI, 2020, nr. 2, p. 23)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *