Peştele în vârşă

Da’ ce Dumnezeu caut eu aici, în satul ăsta prăpădit, mare centru de comună, ce să spun, în loc să-mi beau  cafeluţa  în redacţie,  doar primarul mi-a mârâit de cum m-a văzut hai, valea, ştiu io că te-au trimis ăia să scrii minciuni, ia vezi, poate păţeşti vreun accident dacă nu înţelegi limba română, na, de unde surse în judeţul ăsta în care s-au  furat voturi şi mi s-a mai stricat şi maşina, că au nişte drumuri proaste, ai viaţa mea. Bine măcar că-mi iau o masă gratis de la Deputatu care vine cu camionul cu cârnaţi şi  oi mai vedea, o dreg io cumva din condei. Prin piaţă, lumea s-a adunat buluc de cu noaptea, femei cu copii înşiraţi pe garduri, babe,  bărbaţi care se învârt în jurul unei motociclete, cerşetori, bişniţari cu celulare. Iar se uită la mine ăla cu mutră fioroasă de pe terasă, nu ştiu cum de-or mai putea  să bea pe gerul ăsta, uită-te tu, aşa, holbează-te cât vrei, ce, crezi că mă sperii, mai bine mă duc la el, că deja mă calcă pe nervi”.

Stalone aşeză liniştit paharul de băutură cu aromă de vodcă şi începu să se scobească gânditor cu unghia între dinţi. Lângă el, nea Pichi urmărea de la distanţă ecranul din bar, pe care rulau clipuri electorale şi catastrofe şi înjura cât îl ţinea gura, ba că toţi e o apă şi-un pământ, ba că ăla a furat de şi-a construit palate, ia mai taci, bă Pichi, se răstea Oxford dinăuntru, ăştia măcar ne-au promis că ne fac digul, lasă, bă, că am mai auzit noi din astea şi acum patru ani şi nu s-a realizat nimic, meliţa Pichi, văzuşi ieri  analiştii ce se luară de Deputatul nostru, nu se lăsa Oxford, moşule, tu  habar n-ai de nimic, bă, dacă eşti de la opoziţie să nu te  prind la cârnaţi, auzi tu, că umbli prin toate comunele pe la mitinguri să mănânci şi să bei, te-am văzut şi la coadă la adidaşi, îţi mai pun un rom mic, de supărare, întreba al mic a lui Fîţă, strecurându-se printre mese cu sticla în mână. Stalone îşi acoperi paharul cu palma, aşa cum făceau toţi spionii în misiune, ţine ochii deschişi, îi strecurase naşu-su de dimineaţă şi dacă ziaristul ăla încearcă să se bage-n seamă, îi dai la cap, dar nu prea tare, doar ştiu cât eşti de zdravăn, hăhăhă. Da, asta cam aşa era, îşi spunea Stalone, el era cel mai tare de acolo, cel mai zdravăn. Aşa cum despre nea Puiu mergea vorba că putea să bea trei nopţi la rând şi să conducă taxiul, aşa cum moş Ghiţă Pardon trăgea vânturi muzicale, despre el toată lumea ştia  că e cel mai mare bărbat din comună. Poate şi din judeţ. Poate, din ţară. În tot cazul, nici şeful de post nu îi făcea faţă când îl apucau pandaliile şi trântea cu tablele de pereţi.

–  Bă, pe unde dracu umblă ăştia, că zicea că vine devreme ? nu putea  nea Pichi să tacă.

–  O fi prins vreun ambuteiaj, pe undeva.

–  Ce ambuteiaj, bă, ce întârzie atâta ? … Poate că nici nu mai vin.

– Taci, bă, cum să nu vină ? săriră toţi cu gura, iar te-ai îmbătat, observă rece Oxford, eşti nebun, confirmă altul, pe un ton în care tremura un început de îndoială. Camionul promis  trebuia să ajungă, doar nu puteau să lase oamenii să aştepte în frig de pomană. Tocmai acum, de alegeri.

„Iar se uită ăla după mine, mai lasă-l în plata Domnului, hai, că a venit camionul şi lăzile cu cârnaţi o iau la vale  pe tarabele pieţii, se pun în funcţiune buteliile, aşa, frăţiorilor, lăzile cu pâine, ia uite ce repede se mişcă oamenii, să se mai dezmorţească, hai, repede că mi-e foame, să mă bag mai în faţă, aşa, cazanele pe foc, poate reuşesc să aflu ceva de la moşul ăsta care a degerat cu mâinile pe masă, ia să vedem noi, bună ziua, bade,  văd că te-ai aşezat să prinzi loc, nu te supăra, pot să-ţi pun câteva întrebări, sunt de la un ziar central şi aş vrea să aflu ceva despre campanie, de ce să te las în pace, stai, bre, ce sari aşa, că doar nu te mănânc, nu, nu am biscuiţi, ia uite, nu pot să stau de vorbă cu nimeni în satul ăsta şi namila aia de la bar s-a ridicat să vină încoace, ia să vezi ce-i zic eu acuma”.

Moş Ghiţă Ghinion  nu-şi mai putea dezlipi privirile de la cazanele uriaşe în jurul cărora se învârteau câţiva băieţi în halate, turnau apă, aruncau cârnaţii din pungile de plastic, zeci de kilograme de polonezi roz şi pufoşi, mestecau cu linguroaiele, staţi, aveţi răbdare, făcea grasul, avem pentru toată lumea, hai că se termină şi votările, se auzea un râs nervos de femeie, daţi şi muştar, vru să ştie dom’ profesor Herdelea, înghesuit în primele rânduri? Cine o mai fi şi ăsta de face pe jurnalistul, se întrebă Ghiţă, vine aicea cu hainele lui scumpe, cu maşina străină, să pună întrebări, auzi, sub nasul lui Stalone, o fi din ăia care vin cu paporniţa ca să ia şi acasă. Apoi îşi linse puţin buzele şi se propti hotărât în piciorul stâng, salvat de reumă. De două zile, de când pensia de brigadier CAP i se topise printre degete, nu mai pusese pesmet în gură. Ştia deja ce avea să urmeze – la început foamea cea mare care îţi urlă şi ţi se zvârcoleşte în stomac, ca un câine, dar care peste noapte  îşi pierde dinţii şi ţi se scurge în picioare, îţi goleşte mintea şi îţi face mâinile să tremure. În ziua aceea, când coborâse din pat, scaunele, oglinda din perete, preşul de lână se apucaseră să-i danseze înainte, trebuia neapărat să mănânce, aşa că  pornise în grabă către casa Polinei. Un coltuc vechi ar fi fost suficient, doar pâinea se umflă în apă şi îţi acoperă gaura neagră din burtă, numai că poarta era închisă cu lacătul. Patruzeci de ani de luptă cu ploaia şi noroaiele ca să ajungă aici. Nu mai avea de la cine să ceară, să fi ieşit la şosea era în pericol să-i reclame vreunul datoria, dar ia stai, parcă era vorba de nişte alegeri , adică despre cârnaţi electorali…

Dacă jurnalistul ar mai fi avut puţină răbdare, poate ar fi descoperit că viaţa lui moş Ghiţă nu  fusese niciodată prea blândă. Avusese şi el odată, ca tot omul,  casa şi daraverile  lui,  numai că ghinionul, bătu-l-ar amarul, pe toate i le strâmbase şi încurcase, aşa cum răsucesc şoarecii corzile alea de vie. E drept că venise pe lume cu o origine sănătoasă, după cum îl  lăudase Tovarăşul Vasile, dar într-un context social nefavorabil,  ceea ce tot a ghinion miroase. Avusese bai mare şi cu nevasta, care-i fugise la mă-sa cu copilul, dar cu ce era el de vină că îl mai cinsteau băieţii din când în când, ca să meargă treaba, dom’ şef în sus, dom’ şef în jos, de ce sărea ea cu gura, păi să nu-i tragi  câteva curele ? Şi roata nemernică a sorţii nu se oprise aici, ba dimpotrivă, în anii tulburi de după Schimbare ghinioanele  începură să i se înmulţească prin ogradă ca buruiana. L-a pus ăl-cu-coarne să viseze la un tractor, aşa cum avea primarul, să stea şi el ţanţoş la volan să îl vadă comuna şi atunci îşi pierdu la Caritas bunătate de gospodărie. Încolţit de foame, se gândise apoi să-şi vândă  petecul de pământ, pe care şi aşa nu avea cum să-l  lucreze, dar în după-amiaza aceea caldă de aprilie în care alergă să semneze cu italianul, îl lovi nea Puiu cu maşina şi îi rupse picioarele . Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns şi ca să vezi cum acţionează destinul, de la zeama chioară din spital se procopsi şi cu hepatită, aşa că, atunci când scăpă din salon, umflat de buline, de abia mai reuşi să-şi vândă lotul pe un bordei, trei oale de cupru şi o sticlă cu vin.

Aburii mâncării se ridicau în valuri pe deasupra cazanelor, se risipeau să pândească pe la colţuri, se strecurau pe după case, făceau picioare pe uliţă. Aproape îmbătat de aromă, moş Ghiţă îşi înregistra mecanic vecinii – uite-o pe Siţa lăptăreasa, fugind cu copiii săltaţi de la alocaţie, Putamadre, ăla de plimbă în maşină elevele la discotecă, uite-o şi pe Coana Mariana, bibliotecara, lăsase dracului puloverul şi reveriile erotice la care tricota de ani de zile şi o zbughise afară pe uşă. Când să iasă, mai să se ciocnească de ai lui Filimon, care, în fugă, rupeau toate afişele electorale. Lumea curgea din toate ungherele, ca dintr-un ciubăr spart şi, cu cât se aduna mai multă, cu atât foamea muşca mai amarnic, ochii se aprindeau, vocile se ascuţeau şi coatele prindeau să împungă .

Când îşi mai reveni puţin, moş Ghiţă se împinse cu toată puterea într-o burtă din spate şi reuşi să-şi introducă un vârf de picior printre primele locuri. O mână rece îl căuta la buzunare, dar se făcu că nu observă, oricum nu avea asupra nimic de valoare. Din spate ai lui Tamango îl împingeau ca pe un berbece, hai bre, hai odată, aşa că, fără să-şi dea seama, ajunse cu genunchiul între picioarele unei femei, ce faci, bă, te dai la mine, se întoarse aia cu faţa ca o farfurie şi începu să urle cât o ţinea gura Fănicăăăăă, unde eşti Fănicăăă, că mă violează, stai, băă, ce te împingi aşa, actelee, unde mi-s actelee. Profitând de neatenţie, moşul îşi strecură pe nesimţite jumătate de corp, într-o parte îl văzu pe Culiţă, sufocat între ţâţele Rodicăi, huoooo, huoooo, ce vă înghesuiţi, bă, aşa, că nu dau turcii, râdea grasul de la ceaun, scuturându-şi şuncile, nenea Iancu împărţea scatoalce, ehe, recunoscu Ghiţă cu bucurie, încă nu mi-am pierdut vâna, e ca în tinereţe, când ieşeam la arie şi îi luam pe tractorişti ca din oală, bă, fire-aţi voi ai dracului să fiţi, untu’ scot din voi. Ce vrei, măi mârlane, doi îşi cărau pumni în faţa unui agent comunitar,  Doamne ajută că au început ăştia să împartă cârnaţii, câte unul cu muştar şi o felie de pâine, o mie de ani să trăieşti, nene Deputatule, fără reparaţii, ia poftim, să mai zică ofticosul ăla de Pichi aşa şi pe dincolo, auzi tu, asta nu-i nimic, îşi educa un bătrân nepoţelul, să vezi cum erau cozile la Măcelărie. Două puştoaice ţipau, aproape strivite, fluturându-şi sacoşele pe deasupra capului. Cu un ultim efort, Ghiţă se desprinse din mâinile care-l strângeau de gât şi  atinse taraba cu pieptul, dar se împiedică şi călcă ceva tare.

– Sta-ţi-ar în gât să-ţi stea, că nu vă mai satură Dumnezeu! îl aghesmui baba, cu năduf.

Înaintea lui mai erau doi, din ăia care vindeau vată-pă-băţ, hai mai repede, nu-i lăsa să se bage în faţă, în sfârşit, a ajuns în faţa cazanului din care ieşeau ditamai aburii, albi şi dolofani de-ţi venea să-i înfuleci acolo, gata, domnule, muşcă lacom din bucata galbenă de pâine, muşcă şi din carne, acoperind-o cu palma.  Acuma strigă, îl auzi pe Hanăş, ce mai aştepţi, pe cine votezi? dar când să deschidă gura, simţi un nod în gât, al dracului cârnaţ, din ce o fi fost făcut, că nu voia să alunece , holbă ochii şi începu să tuşească, să dea din mâini, încercă să apuce, dar un băietan al nu ştiu cui îl împinse la o parte, du-te, bă, de-aicea, ţi-ai luat masa, ce mai vrei, lăutari ? Ghiţă nu mai avea aer, se umflase aproape să explodeze, văzu ca prin ceaţă un guler chinezesc şi se înfipse în el, dar proprietarul se smuci, îi urlă ceva în urechile înfundate, apoi simţi, ca prin somn, pe obraz, o uşoară aromă de ceapă.

– Ce faci, bre, ce ai? Dar  Ghiţă nu mai putea răspunde, ajutaţi-mă, fraţilor, îmi bubuie plămânii, mi se umflă inima, „domnule, va declara mai târziu moş Oxford, la înmormântare, aşa se înnegrise la faţă şi se zbătea, ca un peşte în vârşă”.

–  Lasă-l, mă, dracu de beţiv! ….Unde te înghesui, fă!

–  Stai, bă,  că i s-a făcut rău…  un glas de femeie, oamenii se îmbrânceau în faţa ceaunului, apoi, tot mai tare, o melodie, ca şi cum ar fi făcut chef a lui Purcel în spatele casei, păi da, îl ţinea pe ăsta, că era neam cu Tănase, care făcea bani de la nunţi, doar i-a spus de atâtea ori să dea boxele alea mai încet, durerea începea să scadă şi atunci simţi cum începe să se ridice, subţire ca o pânză de păianjen, se desfăcu uşor prin aburul din oala cu cârnaţi, vedea acum de undeva, de sus, drumurile strâmbe ale satului, câmpia părăsită şi sprânceana de gheaţă a râului, aluneca fără grabă peste mulţimea care îşi  împărţea  ghionturi, bă, să vezi păţanie că am murit, îi fulgeră prin minte şi înghiţi în sec la amintirea muşcăturii. Dacă într-adevăr am murit şi acuma vine  Dumnezeu la mine să mă întrebe de sănătate ce îi răspund, că doar  în ultima vreme am votat opoziţia şi îi veni să plângă, dar se stăpâni la timp, căci din cerul gri ca piftia apăru lângă el Tovarăşul Vasile, inginerul de la judeţeană, aşa cum îl ştia dintotdeauna, purtând costumul ce duhnea a ceapă şi basca pe cap, fâlfâind dintr-o pereche de aripi lungi şi albe şi zâmbindu-i şmechereşte, în colţul gurii. Vezi, băi Ghiţă, părea el că-i spune, credeai că am uitat de canistrele alea ascunse în magazie, de viţeii de la contractări  şi atunci bietul om ştiu că ar trebui să i se înmoaie genunchii. Când dădu să se uite în jos, minune, prin podeaua transparentă de sub picioare îşi descoperi corpul întins pe pământ, ca pe un alt Ghiţă Pardon înconjurat de laibere şi fâşuri, apoi figura unui copil privindu-l ţintă, cu un deget în nas . Eh, nu cred să fi murit, totuşi, se îmbărbătă el, asta ar fi  culmea, nu se poate dracu’să am chiar atâta ghinion.

Hai să vedem ce facem cu tractoarele alea, că ne-aşteaptă pe arie, făcu inginerul apucându-l de umăr, măi, să vezi ce-mi face ăsta acuma, i se strânse inima lui Ghiţă. Dar unde suntem, în rai sau în iad, dădu să întrebe şi atunci şeful se răsuci la el şi se uită urât, ce zici, mă, nu ţi-e ruşine, om bătrân,  să umbli cu idei subversive, doar te-am ţinut sub aripă o viaţă întreagă, ia să-ţi faci tu autocritica în şedinţa de astăzi, iar brigadierul observă cu satisfacţie că Tovarăşul Vasile nu-şi pierduse capacitatea de a ghici gândurile. O apucară pe o mahala prăfuită care semăna cu strada popii, un vânt plăcut făcea copacii să danseze, trecură în grabă pe lângă fântâna dărâmată, uite pe dreapta casa Polinei, numai că acum porţile îi erau descuiate şi nu mai avea gard de nuiele, ci de cârnaţi, iar de pe acoperiş  îi fumegau colaci rumeni. Ghiţă se tot împiedica în bolovani, aşa că inginerul trebui să-l certe, ușor, bă, nu mai tropăi aşa, că nu eşti la stână, să nu atragem atenţia. Din când în când, mai trăgea cu ochiul la ce se întâmplă dedesubt, uite, venise  şi Deputatul, de mână cu primarul şi urcau pe o scenă ca să ţină discursuri, au cotit către piaţa goală şi murdară în care doi bătrâni vindeau busuioc, peste drum Fîţă ăl Bătrân scuipa seminţe, Doamne Dumnezeule, uite-l şi pe Toderică, Toderică a lui Floare, îmbrăcat în haine de oraş, cum mai pluteşte prin aer, cântă manele şi face pe îngerul. Oare Saveta ştie ce face ăsta aicea, întrebă, frecându-se la ochi, ştie, sigur că ştie, îşi râdea şeful în barbă. Îi depăşiră nişte draci de copii care-şi dădeau cu ghiozdanele în cap, printre care şi a lui Romică brutarul, băăăă, ce faci, bă, puţă, mă mai ţii minte, îl întrebă moşul cu bucurie, ce să facă, îi răspunse, în locul lui, inginerul, ia, vine şi el de la şcoală. Doamne, ce foame îi mai era, cum îi mai ghiorţăiau şi mieunau maţele alea afurisite …Chiar dacă nu putea să ceară mâncare, căci nu aveau timp pentru asemenea fleacuri, în sufletul brigadierului încolţise o mică speranţă – căci dacă lumea se schimbase iarăşi, pe neaşteptate, poate măcar de data aceasta o va păcăli puţin – putea, de exemplu, să tragă mai târziu o fugă până la Consiliu ca să ceară un pumn de mălai. Îl văzură şi pe Pichi, căra pe bicicletă nişte role de film pentru Casa de Cultură, se vede treaba că nici pe acolo nu puteau scăpa de economie, trebuiau să-şi plătească datoriile sau poate că era vorba, din nou, despre Criza Mondială. Când cotiră pe drumul câinilor, Ghiţă începu să şchioapete, ca să rămână puţin în urmă şi să o zbughească apoi la alimentara, era sigur că ar mai fi prins ceva de la coadă,  dar Tovarăşul Vasile îl culese energic din timp cu una din aripi. Parcă tot era mai bine în viaţa de dinainte, îşi spuse Ghiţă cu ciudă, puteai măcar să mergi unde vrei şi când vrei tu, fără să mai dai nimănui socoteală.

De pe uliţă au făcut stânga, în faţa lor se întindea ogorul, mirosea a gunoi şi a pustietate, în apropiere ai lui Condea meştereau cu sârmă un tractor cu capota trasă. Iar au făcut pezevenchii ăştia focul, în loc să tragă la brazdă. Pământul era umed şi Tovarăşul Vasile îşi ridică puţin aripile ca să-şi tragă cizmele de gumă. Mai făcură câţiva paşi şi inginerul îi arătă sacii cu sămânţă, ascunşi pe după o movilă, hai că te las, Ghiţă, gâfâi el, ştii ce ai de făcut, vezi să-şi facă ăştia treaba, apoi se ridică şi dispăru în aer ca şi când n-ar fi fost. Untu’ scot din voi, oftă cu amărăciune brigadierul nostru.

Numai ce plecă inginerul, când, dintr-o tufă de răchiţele, îi răsări în cale necazul, ziaristul ăla sau ce mai era el, bandajat la cap, vai şi-amar.

– Du-te, domnule, de aici şi lasă-mă-n pace cu interviul tău, avem treabă, n-auzi, ne aşteaptă arăturile de toamnă, toată ziua interviuri! Şi nu te mai ţine după mine, că te vede Tovarăşul Vasile !..Ziaristule! Din spate, se auzea tot mai tare muzica, dar parcă nu mai semăna cu a lui Purcel şi moş Ghiţă îşi spuse că nu se făcea să-l  înjure tot timpul degeaba, o fi având şi el vreun botez, vreo cununie, ceva, doar oameni suntem, la urma urmei, ce dracu’.