Măseaua (proză cu burduf )

Patru, trei, doi, unu. Nimic. „Dacă nu vine până la şi douăzeci, plec”, hotărâ Nicu şi îşi ridică fermoarul până la gât. Perechea de tenişi nu se mişca din loc. Durerea de măsele nu voia să cedeze. Bocancii cu ţinte tropăiau pe ciment.

Ciorile. Le venise rândul să se întoarcă de la groapa de gunoi a oraşului.

Uite-l ! În sfârşit, face sensul ! Şi Nicu porni agale spre capătul staţiei, mai mult din reflex, căci ştia că autobuzul nu opreşte acolo. Într-adevăr, parcarea era ocupată de o furgonetă din care se cărăbăneau salopete şi găleţi cu scule. Iar se înghesuiau pardesiele,” staţi, băi, uşor”, îi veni să le strige, „unde vă împingeţi ?  Aveţi loc, autobuzul e nou, e cu burduf, miroase a vopsea !”

Îşi compostă biletul şi se grăbi să ocupe un scaun. Mai trebuia să plătească şi întreţinerea, azi era ultima zi şi trebuia să parcurgă pe jos un cartier întreg. În faţa lui odihneau o şapcă, o pereche de gheare îmbrăcate în inele de ţiplă şi o bluză mulată care-l scormonea cu tenacitate. Apoi simţi duhoarea de şosete murdare ce năvălea dinspre paltonul obez de vizavi, apărat cu plase de hipermarket şi prevăzut cu un coc baroc –violet şi simţi pentru o clipă cum se scufundă într-un lighean cu cărnuri, hălci ce asudă şi mişună, halesc, defechează, juisează, secretă gânduri de carne şi se fură pe o limbă de sânge, de maţe şi limfă, cărnuri ce transpiră înaintea unor maşini şi birouri, prin paturi, se dau cu parfum, auzea şfichiuitul biciului, sforăitul atavic, trupuri masive şi boante şi cărnuri mici, de pasăre, ce se ceartă, se devorează între ele, se schilodesc cu plăcere, în fiecare clipă, se  ucid.

Ridică puţin bărbia şi urmări blocurile crăpate în care oamenii se strângeau în jurul flăcării gălbui de aragaz.

Ciori.

Pustietate.

Ca şi cum ar fi continuat desenul durerii de măsea şi hurducăturile autobuzului, şapca începu să i se descompună  într-o colecţie de dungi pe care Nicu le alinie cu degetul pe batista din buzunar – zile lungi de aşteptare a nimic, la colţul fabricii, la o pipă, zile ce împodobeau, ca nişte globuri, cununia săracă, cu băuturi proaste, muzică anapoda, ţipete isterice şi certuri pe bani, colţurile unei copilării luminate chior de un bec, sub care aveau loc bătăi alcoolice şi din care plânsul se înălţa ca o rugăciune. La rândul lui, puternicul miros de picioare i se ţesea repede în minte  într-o structură informă, se despărţi, se uni din nou şi născu o oarecare doamnă Istrate, blândă baliză balcanică plutitoare pe aburi de sarmale, pe care o văzu cotcodăcind în jurul copiilor, dereticându-şi hogeacul, alunecând lipa-lipa la cumpărături, în lipsa bărbatului-alfa, răsturnat la tv ; părea foarte plauzibil ca paltonul acela trupeş şi trist, care îşi proiecta afectivitatea în căţelul Miki, iar banii într-un cont secret, să fie atrasă de un titlu precum „Un veac de singurătate”, cu care ar putea-o ispiti, bunăoară, vecina de la 2. O vedea, deci, pe trupeşa doamnă Istrate cum răsfoieşte cartea, o cumpără, citeşte şi, minune, visează într-o noapte că i-a crescut şi ei o coadă, evident, mai mică şi mignonă, dar care totuși ar împiedica-o să-şi tragă colanţii, iar vara, aolică Doamne, cum mai avea să încapă în blugii cei noi ?

La staţia următoare, printre pardesiele care mârâiau şi se înghionteau să coboare se amestecă şi doamna Istrate, iar cocul ei tremurător se pierdu în bezna marină ca ultimul pavilion al Stabilităţii. O înlocui un cojoc fălos, închis cu impertinenţă în bumbi de aramă, rotunzi ca nişte pupile mărite. Coborâ şi bluza  ţipătoare, urmată de manelele primelor impresii : şiragul nopţilor pierdute la „discoteca” de la fostul Cămin Cultural, inima copiată cu pixul pe coperta caietului de mate, cozonacii mâncaţi, de sărbători, în faţa Plasmei , pînă când bluza înseşi devenea una cu felia aia pe jumătate uscată în care îşi înfipsese colţii şi care-i aluneca, amestecată cu salivă, spre stomac, ca să se transforme în râgâituri, gesturi aiurea şi rânjete de ţoapă. Tâmplele îi zvâcneau.

Un pardesiu second hand, cu tonuri de urină, îl călcă pe picior, în vreme ce se zborşea la nişte uniforme şcolare, ocupate să zbiere la celulare şi să bârfească la greu.

„Ar merita să-mi notez toate astea”, îşi spuse. „Dar…ce folos ? …Cui ar folosi ?” Nicu îşi urmări o vreme câteva amintiri, care se întorceau unele în altele, răsucite ca nodurile dintr-o scândură veche.

Cojocul nou-venit părea interesant, dar prost ales, i s-ar fi potrivit mai bine un vechi anteriu de boyar, tivit cu blană de lutru şi prevăzut cu potcap şi burtă feudală de bere. Mai mult, dădea semne că atinsese acea cotă a alcoolemiei egală cu certitudinea că poate spulbera totul dintr-o suflare. Se tot sucea, pachet de nervi, pe scaun până când îi atrase atenţia o albină mare şi galbenă de pe un tricou din apropiere, animal care voia, parcă, să se desprindă, să-şi ia, simpatic, zborul prin autobuz…. O geacă tolstoiană tremura, în semn de aprobare. Nu acelaşi lucru se putea spune şi despre tricoul de lângă, înzestrat cu coate ascuţite, din al cărui guler înfloreau zdrăngăneli de chitară, silogismele lui Aristotel, excursiile cu cortul şi, bineînţeles, filmul „ Călăuza”.

„Consumaţi mititei”, îi clipi lui Nicu un neon în minte.

Îi depăşi sirena ambulanţei şi atunci întoarse privirea, autobuzul sărea înainte peste „cămilele” din carosabil, printre blocuri staliniste murdare, printr-un tunel ca o gaură nesfârşită. Apoi îşi dădu seama, cu groază, că, deşi se privea de minute bune în oglinda ferestrei, nu îşi mai recunoştea decât haina, ţintuită pe scaun într-un bold lung, Dumnezeule, unde îi era chipul,  imaginaţia îi juca iarăşi feste, acul acela îi ieşea chiar din cap…

– Biletul la control. Lângă umăr i se proţăpise o scurtă plină de abţibilduri şi peste ea se apleca un cozoroc  de jandarm. Întinse cartonul.

Cojocul nu avea bilet şi fu poftit să coboare la prima.

– Nu cobor, răspunse el, opărit. Nu merge aparatul de compostat… apoi se răţoi : Păi da’ ce, de unde ştiu eu că nu sunteţi din ăia falşi ?

– Poftim legitimaţia, se întoarse, jignită, geaca în cauză şi îi băgă actul sub nas. Cobori la prima, m-auzi !

– Da’ ce, ţi-ai găsit fraierul ?

Tot el :  S-a umplut oraşul ăsta de vinituri !

În maşină se făcu linişte. Geaca fără mâneci de la volan auzise şi ea ceva şi dădu muzica mai încet, tocmai acum, când se intona „S-o facem lată”. Cozorocul se încordase, gata să pocnească, aşa că un palton îl sfătui să fie atent la hoţii de buzunare, că se fură de se rupe. „Nu se mai fură, dom’le, c-au plecat ăştia în Germania !”, îl contrazise imediat o cămaşă.

L-au ridicat la următoarea oprire. L-au luat pe sus, au rămas să se înjure şi să se bată în noapte. Se cam golise autobuzul. Înăuntru pătrunse un palton gri-boschetar, urmat de o congregaţie de basmale legate peste fesuri şi izmene mincinoase de lână, sprijinite în baston. În arierdardă, o căciulă cu moţ şi una cu clape, gen bazar.

– Domnule, i se adresă o căciulă alteia, merge şi ăsta de parcă stă…pierdem şi ştirile…

– Să-i dăm un telefon lui Fani, se răsuci un batic verde, azi e Sfântul Ştefan.

– Da, dragă, ce crezi, c-am uitat ? se oţărâ, iritată, căciula cu moţ. Apoi arătă către un grup de jersee şmechere care se întindeau ca la ele acasă şi răsfoiau reviste cu femei.

– Ia uite la ei !  Pe timpul lui Ceauşescu lucrau la ora asta, nu stăteau să citească !

– Păi, dacă nu lucrai, te obliga statul… planul, producţia, eh, ce ştiu ăştia de azi…!

– Ia uite-aici, scoase o carte din sacoşă. „ UE – Dezastrul României”. Asta e realitatea, domnule…. Aveai fabrici, aveai locuri de muncă, nu atârnai pe gard, ca acuma…

– Şi unde naiba să lucreze şi ei, săracii, au unde să lucreze ?… Şi pentru ce ?

– Nu ştiţi, îl întrebă pe Nicu un batic turcesc, ajunge şi La Cruci, nu ?

– Nu ştiu, îi răspunse.

– I-au schimbat traseul, interveni singurul pardesiu rămas în viaţă.

Nicu avea impresia că îi crapă capul de durere. Dacă nu ajungea la dentist până să închidă, ar fi trebuit să bată la Urgenţe, ori aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Dar se pare că nimeni nu mai ştia încotro se îndreaptă maşina.

– Uită-te, domnule, pe tabela electronică, scrie acolo, eu nu văd bine, le recomandă căciula cu moţ basmalelor care începuseră să se agite. Doar că acolo nu figura staţia cu pricina.

Nicu se împletici până la geaca fără mâneci, pe care o recunoscu imediat –  şoferul lui de navetă un an de zile, prin sate de câmpie pustii, opriri la porţi pentru preţul găinilor, iarna sură în care motorul cursei murise, de a trebuit să coboare cu toţii şi să împingă.

  • Bună, Şefu, ajungeţi în Dumbravă ?
  • N-ajungem, spuse şapca şi se uită pe geam.
  • Păi, s-a schimbat traseul ?
  • S-a schimbat traseul.

–    Şi eu ce fac acuma… că am compostat ?

  • Şi ce-ai vrea să fac, să-ţi iau taxi ?… De ce nu te-ai interesat ? Apoi trase repede fereastra, scoase cozorocul afară şi strigă cu putere : Băăăă, manivelăăăă !

„Concurs de autobuze”, constată Radu, cu tâmplele pulsând, „profită că strada e goală”.

Recunoştea, totuşi, prin bezna cartierului, câteva clădiri luminate de reclame mari, ţipătoare. Trebuia să coboare la prima şi se rugă în gând să îl mai găsească pe medic. „În seara asta nu e meci”, calculă repede, „ s-ar putea să-l mai găsesc acolo, e plin tot timpul. Mai trebuie să ajung şi acasă, să plătesc întreţinerea”.

– Hai, căluţuu, dădea din pinteni şapca !

În câteva minute au ajuns în staţie şi numai atunci realiză viteza maşinii. O frână bruscă îi aruncă pe toţi înainte, burduful se strânse, iar baticul verde, neancorat, zbură cu picioarele în sus, apoi alunecă pe burtă până bubui cu capul în bord, în vreme ce cartofii îi explodau ca nişte grenade defensive în toate părţile. Se ridică în genunchi şi începu să-şi caute bastonul.

Tăcere.

– A dracului babă, e tare de cap, râse un jerseu în gura mare.

– Prost noroc, comentă altul, dezamăgit, n-a păţit nimica.

– Vezi, io ţi-am zis să te ţii de bară, o certa, ofticată, căciula cu moţ. Celelalte basmale se aplecau, greoi, după cartofi. Ca pe câmp.

Uşa se deschise, iar Nicu păşi repede afară şi îşi ridică imediat fermoarul până la gât.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *