Încorsetări, încorporări, întremări

Pe când citeam, în urmă cu doi ani, cartea scrisă de Vintilă Mihăilescu cu prilejul călătoriei în Cuba, printre rândurile investigatoare care mi-au atras cel mai mult atenţia au fost şi cele despre corp. Preocuparea pentru diferenţele dintre civilizaţia occidentală („a corsetului”, după cum o numea antropologul, cu „corpul ca la Carte […] înlocuit de corpul à la carte”) şi asumarea neînfrânată a trupului, aşa cum e exhibată în dansul cubanezilor, l-a făcut pe Vintilă Mihăilescu să observe semnele întoarcerii refulatului şi să mărturisească nostalgia corpului pierdut. Nu aş fi crezut atunci că regăsirea corpului va cuprinde şi alt palier decât acela al depăşirii formelor interiorizate de încorsetare, impuse de societate. La straturile existenţei măsurate prin re-cunoaşterea corpului cugetă acum Vintilă Mihăilescu, stimulat tot de intrarea într-o altă cultură. Dacă în 2017 a fost Cuba, în 2019 e spitalul. De această dată, fascinaţia diferenţei se iveşte în relieful tăios al situaţiei-limită, care l-a aruncat pe antropolog, pentru o lungă perioadă de timp, într-o zonă necunoscută – spaţiu de experienţă bivalentă, situată între pierdere şi regăsire.

„Ce caut eu, de fapt, în leucemia mea, de ce am ‹‹ales›› taman acest ‹‹simptom››? Sună dement, ştiu, dar nu este. Mai mult, am şi o bănuială în această privinţă – dar atunci înseamnă că într-adevăr corpul nostru funcţionează mult mai complicat decât ne imaginăm.” De la ideea lui Francois-Bernard Michel (care a cultivat sâmburii din minţile şi scrisul lui Proust, Valéry şi Gide) pleacă interogaţia lui Vintilă Mihăilescu: simptomul este un tip de limbaj care comunică, somatic, ceea ce nu a putut fi spus sau auzit, o suferinţă care îşi are rădăcina într-un traumatism psihologic. Dar ceea ce-l stârneşte pe antropolog este mai degrabă sugestia că simptomul şi eul ar intra într-un proces de unificare, până când primul ajunge să devină indispensabil. „Ce caut eu, de fapt, în leucemia mea […]?” devine, aşadar, întrebarea care relevă dubla natură a eului: supunerea în faţa simptomului e o condiţie în vederea eliberării, iar un dialog înţelegător cu corpul oferă şansa (sporită) de a dezlega rostul existenţei.

Despre rostul trecerii pe pământ, despre sensul căutărilor şi al experienţelor somatice, intelectuale, afective, relaţionale ş.a este În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului (Editura Polirom, 2019). După ce îşi aude diagnosticul, Vintilă Mihăilescu (re)învaţă să-şi asculte trupul, trece prin etapa obligatorie a îndurării şi e nevoit să exerseze sistematizarea răbdării: supunerea, tăcerea, supliciul unei puncţii sau suportarea tonului coroziv al unei asistente. Corpul poartă un nume (e botezat, cu umor, Gaşpar), are limită, e locuit şi locuieşte, la rându-i, într-un spaţiu complicat. Strânsul din dinţi, măsura fragilizării, privitul sângelui strecurându-i-se în vene şi desenul rămas pe tuburi în urma-i, reacţia îndurerată sau încântată dau intimităţii şi timpului alte proporţii. Pe de altă parte, antropologul nu şovăie să adune informaţii, să exemplifice, să interpreteze, să compare teorii sau date din statistici, să diferenţieze, clarifice sau catalogheze. Obişnuit cu cercetarea la faţa locului, reorientează antropologia locuirii. După îndelunga aşezare în cultura spitalului, ce mai înseamnă acasă? Unde e fundătura şi care este spaţiul deschis? Şi, mai ales, ce înseamnă corpul posibil – existent, dar neprevăzut?

Experienţa intimă a unei boli crunte (ale cărei consecinţe psihologice sunt răsucite pe toate părţile) îl determină pe Vintilă Mihăilescu să pătrundă pe un teritoriu care şi-a stabilit reguli şi proceduri greu de asimilat. „Îmi lipseşte cu desăvârşire ‹‹modul de utilizare›› al spitalului. Noroc cu un mai tânăr prieten de‐al tatălui meu, profesor şi şef de clinică la pensie, care mă preia, jucând oarecum rolul acestuia. Mie mi‐au trebuit câteva săptămâni până să învăţ cum să vorbesc în spital.” E un spaţiu străbătut de canalele subterane ale puterii şi definit de o cultură distinctă, cu un ceremonial simbolic, cu coduri de limbaj, cu tăceri semnificative. Cu incertitudine relaţională care „te poate omorî cu zile” şi cu o stranie apetenţă de a aşeza psihicul şi psiho-patologia într-o relaţie de sinonimie. Pe marea hartă a societăţii româneşti, reflectând ierarhii, opţiuni şi atitudini contraproductive, spitalul e un microcosm în care se poate lua pulsul unei delăsări endemice. „Stai, bre, unde ţi‐a zis doamna doctor să stai! se răsteşte la mine domnişoara în grija căreia fusesem lăsat. Mă uit la tinerica asistentă din faţa mea. Îşi face ochii şi este, de fapt, prietenoasă. În felul ei… Este ceva ce‐mi scapă, dar mă aşez pe scaun şi aştept. – Mamaie, nu înţelegi că nu mai avem locuri? – Aşa m‐au trimis de la noi de la dispensar… doamna doctor Florescu… aşa mi‐a zis, să vin aici cu trimiterea asta… – Nu ţi‐a zis bine! Bătrânica scoate încet o tabletă de ciocolată dintr‐o geantă veche şi o întinde asistentei de la internări. – Ei nu, că asta‐i culmea! Asistenta îi smulge ciocolata din mână şi o aruncă la gunoi. – Hai, mamaie, gata, ieşi afară! Bătrâna se ridică încet şi se îndreaptă spre uşă. Are ochii goi. Eu mă întorc cu faţa către perete ca să nu mi se vadă lacrima din ochi. La dracu’!…”

Cu structura ei eterogenă, care aşază laolaltă observaţii de pe terenul spitalului, tipologii (pacienți, clienți, bolnavi, aparținători, medici, asistente, femei de serviciu, bodyguarzi, mici întreprinzători), tuşe de studiu ştiinţific, pigmenţi eseistici, inserţii de critică socială, examinări statistice, întâmplări relevante, evocări şi confesiuni, În căutarea corpului regăsit arată că frecventarea minţilor altora (Leszek Kolakowski, Anna Freud, Marianne Mesnil, Marie Claire Célérier, David Le Breton) poate conduce la înfruntarea vieţii şi a morţii cu un gând roditor, bine irigat de adevăr. Rostit fără încrâncenare. Ba chiar cu înţelegere sau cu un zâmbet, că doar nu degeaba a devenit râsul subiect de studii clinice şi gelotologia – după sugestia lui William F. Frye – „ştiinţă”. Bunăoară, câteva rânduri scrise de Oliver Sacks despre „vaca edelmaniană cufundată în miracolul conştiinţei primare” îi produc lui Vintilă Mihăilescu o revelaţie concentrată în exclamaţia „Sunt o mega-vacă!”, pentru ca imediat după aceea să expună, prin şlefuire abstractă, relaţia dintre esenţă şi accident. În cazul bolnavilor, umorul (alături de somn şi vorbit) e înzestrat cu o funcţie de apărare, în timp ce mecanismele care intervin în situarea defensivă sunt – după cum le analizează cercetătorul – intelectualizarea, negarea dublată de raţionalizare (când avem prea multă treabă pentru a ne ocupa de boală), anestezia emoţională, eliberarea de moarte (prin pregătirea minuţioasă a ritului de trecere) şi refugiul în poveste, ca Homo narrans, într-o accepţiune mai profundă decât cea dată de Kurt Ranke.  Fiecare mecanism în parte constituie o ipostază a Ordinii într-o realitate care nu poate fi controlată.

Sigur că În căutarea corpului regăsit nu poate determina vindecarea. În schimb, creionează o topografie a bolii (în sensul ei larg) şi sprijină tămăduirea – scoţând gândul din refluxul lui autodistructiv. O maladie fizică, o slăbiciune emoţională, o rătăcire de paradigmă supravieţuiesc nepăsătoare dacă nu sunt articulate şi trecute prin filtre individuale de interogativitate. Căutarea este (şi) a rostirii potrivite. A exorcizării. A transpunerii corpului posibil în limbaj inteligibil. Rodul acestei explorări are prospeţimea luminii, deşi căutarea a pornit cu întunericul alături şi s-a lăsat însoţită, pe parcurs, de presimţirea suferinţei existenţiale. A ontalgiei, după cum a numit-o Raymond Queneau.

Oricât de neobişnuită e lumea spitalului şi de crâncenă realitatea bolii, cartea lui Vintilă Mihăilescu nu e rezultatul impulsului lacrimogen ori al izbucnirilor de revoltă. E încercarea antropologului de a-şi lămuri, pe cât posibil, inconstanţele deplorabile, absenţele şi absurdul din societatea românească. E străduinţa de a reflecta asupra diferenţelor de în-corporare, de a înţelege cultura spitalului şi nevoia de poveste. „Spitalul te umileşte în măsura care îţi dezvăluie corpul într-un mod mult mai apropiat de ‹‹natural›› decât ţi-ai fi imaginat vreodată şi decât eşti pregătit să accepţi. De fapt, nu vei accepta niciodată şi te vei lupta până în ultima clipă pentru a-ţi (re)face o poveste a demnităţii în faţa morţii.” Totodată, e încercarea omului de a-şi drămui angoasele, dilemele şi argumentele, în efortul de înţelegere a rostului – cartografiat în intimitatea corpului său şi desfăşurat la scara întregii societăţi.

Dincolo de împuţinarea trupului, detenta vieţii îşi caută noima şi forma de expresie. Vintilă Mihăilescu le-a găsit în ego-analiza spitalului, asimilând de-mascarea şi înfăţişările corpului (real şi posibil, individual şi social) cu  disciplina şi libertatea cugetării. Vădit personală şi de indubitabil interes public, narativă şi ştiinţifică, sprinţară şi gravă în proporţii cumpănite, În căutarea corpului regăsit e un fin elogiu al întregirii – trup, minte şi încă altceva. De cercetat, de aflat.

(text apărut în „Orizont”, XX, 2019, nr. 8, p. 11)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *