Dacă în România ultimele încadrări generaţioniste stârnesc încă nedumerire şi adversitate, în nordul Americii ele par a se fi tranşat ştiinţific şi aşezat în paradigme acceptate. O demonstrează cartea „ Generaţia X. Poveşti pentru cultura cu acceleraţie” ( Editura Humanitas Fiction, 2008, traducere Cristian Ionescu ), a scriitorului canadian Douglas Coupland, producţie care popularizează tema sociologică a „generaţiei necunoscute” ’60- ’80, o introduce în determinismul tofflerian şi o transformă în literatură de succes. Un debut ajuns „ Biblie postmodernă a milioanelor de tineri « alternativi »”, capabil să stimuleze limbajul de marketing şi să îl propulseze pe autor în avangarda rebelilor nouăzeciști.
La prima vedere, „Generaţia X” ni se prezintă ca o proză densă, furios / amuzantă, în viteză beat, care stârneşte, bachelardian, impresia „unui cuib din smocuri de piese auto abandonate” ; un discurs asimetric şi sprinten, susţinut de statistici, împănat de capsule cu benzi desenate, de sloganuri militant – năucitoare şi concepte originale; o revoltă gradată, de fapt, în trei timpi.
Stratul de suprafaţă este cel comercial – minimalist, în reţeta „autenticului” postmodern şi captează / menţine cititorul prin povestire şi limbaj ; o curgere colorată, inovatoare, joc de referinţe psihanalitice, media, cu trimiteri la „tele-parabole” şi la pop-art, frisonată de „ironie reflexă”, de umor coroziv, chimic – gen Matt Groening ( „Familia Simpson” ). Un limbaj care vine să aducă în atenţie incapacitatea omului contemporan de a filtra esenţialul din supa informaţională în care înoată.
Nu este vorba, fireşte, despre un Mare Story ( acţiunea are loc în umbra / la periferia Marelui Basm al civilizaţiei americane ), ci despre un flux narativ fragmentat în „durata scurtă” a povestirilor-puzzle legate prin personaje şi spaţiu. Pentru Douglas Coupland istorisirea „în ramă” împlineşte trei roluri : literar, social, psihologic. Pe de o parte, este vorba despre reabilitarea „poveştii de viaţă” ca simbol al nostalgiei pentru inocența literară primară, aşa cum „a fost ea odată”, adică plăcere a spunerii şi a „comunicării esenţiale”, existenţialist-jaspersiene, într-o ambianţă platonică. Povestirea, care se poate schematiza până la desen animat sau extinde până la patetic- baroc devine oglindă a personajelor, liant între planuri, dar şi demonstratio. Căci narațiunea are ambiţia de a scoate la lumină, prin lepădarea de conformisme a personajului- povestitor, un subconştient personal, iar prin acesta, un crâmpei din Subconştientul mid class-ului american – în care regăsim, de-a valma, plictiseală, deprimare şi cinism, acreală faţă de pragmatismul consumist, violenţă reprimată şi angoasă atomică. O încercare riscantă, criticabilă dacă este prinsă în acolada „invidiei tineretului” sau în clişeistica „protestului”, dar care impresionează prin gravitatea concluziilor şi prin virulenţa expresiei. În al treilea rând, povestea „autentică”, mărturisită cu sinceritate şi asumată cu nonşalanţă, intră într-o logică a Purificării care însoţeşte retragerea din lume a proscrişilor. La acest nivel, ea se transformă din pamflet în meditaţie, terapie a auto-asumării ( „ ca la Alcoolicii Anonimi” ), ritual, planificare. Povestind, personajele, aflate în punctul de intersecţie X al tinereţii cu vârsta a doua, află mai multe despre ele însele, se eliberează de presiuni, îşi recapitulează esenţialul, iar naraţiunea-spovedanie trimite literatura pe linia etică a sublimării unor adevăruri personale, adică a anticipării unui cod moral. Cât de departe pare să fi rămas în urmă sporovăiala vagabonzilor simpatici de pe „Strada Sardelelor” ?
„Cum am ajuns cu toţii într-un asemenea hal ?”, se întreabă Coupland – şi ne arată cu degetul generaţia anterioară, pe care, ne mărturiseşte cu sinceritate „ ar vrea să îi strângă de gât pentru că ne-a predat lumea ca pe un morman de chiloţi murdari”. Critica ei construiește, de fapt, al doilea etaj ficţional al tezei romanului, adică stratul cel mai consistent dintre toate.
Creativitatea tehnologică, ne spune el, bombardamentul informaţional şi corporatismul globalizat accelerează viteza progresului, dar şi pe cea a timpului, care tinde să se măsoare în cicluri generaţionale. Prin urmare, vlăstarele tinere, care îşi fac apariţia „pline de încredere şi mulţumire de sine”, intră tot mai repede în războiul total al concurenţei şi sunt la fel de repede consumate şi aruncate la coş. Nevoia de supravieţuire împinge ultimii descendenți să îşi anunţe tot mai sonor identitatea, să-şi proclame cu repeziciune eroii, ontologia, limbajul, gusturile ; din acest punct de vedere, conflictul generaționist tinde să-şi amplifice proporţiile către un război cultural responsabil pentru autisme şi clivaje sociale periculoase. În ultimă instanţă, în epoca culturii globale şansele la viaţă şi la afirmare ale unei spiţe depind de „norocul istoric” ; membrii generaţiei X, copiii baby-boomers-ilor ( care „au închiriat tot viitorul, au beneficiat de toate ocaziile, au ocupat toate scaunele, au cheltuit banii” ) se poate spune că au avut „ghinion”. Iar de aici, scânteia.
La Douglas Coupland, baby- boomers – „duşmanul yuppi” – apar în ipostaza bossului, respectiv părinţilor : „oameni goi ca nişte holograme”, indivizi „morocănoşi, neamuzanţi şi lipsiţi de aură”, care s-au bucurat pe deplin de avantajele unui Sistem consumist şi dezumanizant, ale cărui efecte se contorizează în plictis, depresie şi alienare. Ei sunt cei care au „înşfăcat mereu primii cea mai bună bucată de tort” și se bucură acum de „case pe care le-au câştigat la loteria geneticii”, niște mall-uri în miniatură. Cei mai mulţi au alergat toată viaţa de la un job la altul, de la un domiciliu sau căsnicie la alta, fără niciun folos ; alţii „şi-au vândut tinereţea pentru avere”, au ajuns şefi peste „clădiri bolnave” de birouri („boxe de viţei puşi la îngrăşat”) şi acum „îşi vând averea pentru tinereţe”, adică contractează „sindromul Dorian Gray-ismului”, se abonează la „obiceiuri culinare sănătoase” şi dau, din când în când, petreceri cu motociclişti şi manechine.
Cu părinţii, niciunul dintre personajele principale nu mai întreţine relaţii. Stadiul pensionării atinge pentru „bătrâni” fel de apogeu al snobismului : ei îşi „restrâng cuibul pentru puiet” şi încep să rotească, în jurul altarului cu suveniruri și a ecranului TV, în lumina căruia decupează cupoane. Ei bine, îşi spune cu amărăciune autorul, „copiii Marii Crize” au avut, măcar, un viitor, nişte şanse…
Săgeţi veninoase primesc şi tinerii care imită „gândirea yuppi”. Allan şi Tobias se străduiesc din greu să ajungă „ceva insipid şi plin de sine, care profită de masca pe care o poartă, plin de atâta furie şi dispreţ pentru umanitate, ros de o lăcomie atât de adâncă, încât singura hrană rămasă pentru o asemenea creatură e propria sa carne”. Aceşti „baro(u)nei”„îmbătrâniţi precoce” folosesc tot ce e mai bun pentru a face bani şi îşi aleg un stil de viaţă fals, care le oferă obiecte, dar îi condamnă la anxietate. Poate fi aceasta o opţiune ? Ne amintim, aici, de tragi-comicele variante de carieră enumerate în „Miss Lonelyhearts” a lui Nathaniel West, în Statele interbelice…Din urmă, nicio speranţă. Născuţii până în 2000, aşa- zisa „generaţie Y”, aflaţi acum în stadiul de „adolescenţi globali”, sunt „plictisitor de fraieri”, cu cinismul şi obsesiile lor pentru modă şi frizuri ; Coupland le va dedica rânduri nimicitoare în „Planeta Şampon”. Ei se bucură, totuși, de unele circumstanţe atenuante : „aş renunţa la absolut tot dacă aş avea o alternativă”, îi mărturiseşte Prinţul Tyler de Portland lui Andy, pe drumul spre aeroport. Cum vor reacţiona, însă, ajunşi la „ criza de la douăzeci şi ceva de ani”, nu se poate bănui.
Al treilea strat este cel antitetic, în perimetrul lui se consumă retragerea din lume şi începe procesul regenerării identitare. Este, de altfel şi planul cel mai puţin lucrat dintre toate. Omul generaţiei X nu protestează organizat în faţa ordinii sociale false şi a lipsei de perspective, ci cultural şi singur, alegând „să o şteargă” americăneşte, după reţeta pre-modernă. Sătul de „stressul fără sfârşit cauzat de nişte slujbe fără rost, făcute cu dinţii strânşi şi lipsite de orice recunoaştere”, de joburile care „ nu te fac om mai bun”, el „simte că e tras pe sfoară”, că „viaţa nu trebuia să fie aşa” ; prin urmare, se bucură că poate să-şi „ piardă urma” romantic ( go West! ), ca să „poată citi scrisoarea interioară pe care a primit-o atunci când s-a născut” ( Rilke).
„Trezirea” prin luciditate a personajelor are loc într-o manieră caracterizantă. Dag „vandalul” se desparte de slujba sigură printr-o „răbufnire a ketchupului emoţional” şi trece printr-o serie de „plonjee profesionale” şi episoade underground ; Claire se retrage discret dintr-o familie sufocantă, iar Andy, tip salingerian, pur şi simplu „se camuflează”. Destinaţia temporară : „cât mai departe de viaţa banală a clasei de mijloc” – şi anume viaţa banală a bogătaşilor, Palm Springs, cu decorul ei de staţiune third age : linişte, pustietate, ranchuri, clinici de detoxifiere şi chirurgie estetică, întreţinute de centrale eoliene ; spaţiu vid dorit a fi utopică Insulă a individuației, în jurul căreia gravitează prieteni şi poveşti, pe care se încearcă reconstrucția lumii inocenței. Retragerea este parte a Proiectului personal ce cuprinde : meditaţie, castitate, confesiune – singura alternativă viabilă, vor spune adepţii unui asemenea stil de viaţă. Problema este că, în ciuda condiţiilor favorabile introversiei, omul generaţiei X nu află mai multe despre sine decât ştia deja – în consecință, personajele noastre îşi continuă migraţia spre o Maltă sau o Baja onirică, dacă nu speră la o evadare definitivă – un înger, spune Dag, îi va purta sufletul către soare. Exerciţiul spiritual eşuează – şi, poate tocmai în aceasta constă principalul semnal de alarmă al autorului. Eroul generației lui Coupland pare sortit să se afle mereu „pe drum”; el se exclude din Sistem, îşi asumă și interiorizează lupta, dar nu are nici ştiinţa, nici curajul să o ducă la capăt. Chiar dacă este mai instruit, mai deschis şi mai iute decât predecesorii săi, plutește încă într-o confuzie totală, generată de o profundă criză morală, întreţinută, la rândul ei, de scepticismul metodic şi de cinismul reflex, roadele civilizaţiei moderne.
Prin urmare, romanul se mulţumeşte cu diagnoza. Americanul generaţiei X pare a nu ma fi în stare să câștige niciun război.
Oare ce carte s-ar putea scrie despre conflictul generaționist din România postcomunistă ?
