Dino Buzzati: un portret al morţii

Moartea este, pentru moderni, pragul pe care îl ignoră, alegând să trăiască clipa,ca şi cum fiecare zi ar fi urmată de un şir neîntrerupt de zile, ca şi cum sfârşitul nu ar fi decât un eveniment eliminat elegant din curgerea hedonistă a vieţii. Dar moartea este, pentru moderni, şi teroarea care le bântuie nopţile, spectrul care se iveşte spre a le invada somnul, insinuat în spaţiul de siguranţă al visului care devine coşmar. În clipa în care divinitatea este alungată, înlocuită fiind de prezentul etern, moartea se înfăţişează în toată majestatea ei himerică; imposibil de oprit, imposibil de alungat, imposibil de înduplecat. Enigma ei este inseparabilă de acel înţeles pe care oamenii îl cauză, zadarnic, în drumul lor către sfârşit. Zidurile care se ridică in faţa lor sunt zidurile absurde.

“Şapte etaje “ este coborârea în infern pe care o imaginează Buzzati. Este, fireşte, acesta, infernul elegant, aseptic, ordonat şi încadrat de procedurile unui sanatoriu modern. În acest infern,moartea nu este niciodată numită, ea este, invariabil, ambalată în coconul protector al mistificării şi al eufemismului. Giuseppe Corte este aspirat în acest spaţiu care se ordonează în funcţie de analize şi de proceduri. Iluzia sănătăţii sale este, în cele din urmă, iluzia mântuirii pe care nu o mai poate atinge niciodată. Iadul medical nu este un iad al pucioasei şi al damnaţiunii prin foc. Totul este, dimpotrivă,gradat şi pregătit temeinic. Topografia domeniului morţii este gândită spre a izola pe cei fără de speranţă: înainte de a muri, ei sunt coborâţi pas cu pas, către ultimul etaj, acolo unde nu se află decât tăcerea şi întunericul.

Geniul lui Buzzati, cel care adoră grotescul tragic cu care modernii îşi învăluie vieţile, îi conferă lui Corte aura de generalitate a unui personaj de moralitate medievală. Corte, omul care se încăpăţânează să nu admită boala sa, omul care se agaţă de sănătatea sa agonizantă ca de un reazem al salvării, Corte este toţi cei care înaintează spre moarte ca şi cum aceasta ar exista doar pentru alţii, dar niciodată pentru ei. Căci boala şi moartea înseamnă, iar Corte o simte, zi după zi, această închidere a universului, această strâmtare a lumii, această dispariţie a orizontului familiar. În locul cerului se află fereastra care dă către nicăieri.

Ca mai toate infernurile lui Buzzati, şi cel din “ Şapte etaje” posedă aparenţele de familiaritate ale lumii pe care nu avem curajul să o abandonăm. Speranţa absurdă a lui Corte creşte între zidurile absurde. Corte este aruncat de destin în acest teritoriu al stingerii treptate. Nici una dintre strategiile sale de salvare nu poate funcţiona aici . Fiecare etaj pe care îl coboară este un etaj către moarte. Fiecare pas pe care îl face este un pas către adâncuri. Privirea lui Buzzati pătrunde în miezul acestui domeniu stratificat atent, ca o bolgie sufocată de paturi şi de termometre. Acolo unde moartea domneşte, la cel mai de jos dintre etaje, Corte descoperă materia de tăcere care îl înghite. Corte este, în fine, faţă în faţă cu moartea pe care a crezut că o poate evita. Ea se îl înghite, ea îl învăluie, ea îl acoperă, în vreme ce întunericul se lasă peste camera sa.

“ Şapte etaje” este cronica înaintării în timpul care se confundă cu sfârşitul însuşi. Zidurile absurde ale lui Buzzati îi încercuiesc pe cei care nu mai pot evada. Iluzia sensului se sfărâmă, sub atingerea lor. Zidurile absurde ale lui Buzzati se prefac în obloanele care se opun pătrunderiii luminii, ca o barieră de netrecut. Sfârşitul este ziua care lasă loc nopţii fără de capăt, eternă, nesfârşită, densă ca un giugiu aruncat peste corpul efemer al omului muritor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *