Finalul

Finalul – în literatură, în mod aparte – are, cred, o importanță capitală. Finalul de eseu, finalul de povestire, de poem, de roman – pentru fiecare dintre aceste specii literare, un final bun ridică (mult) discursul. Un final extraordinar poate face în așa fel încât piesa respectivă să fie de neuitat.

Știu scriitori pentru care începutul unui roman e enorm de important; la limită, decisiv. Știu scriitori pentru care prima frază este aproape sacră. Știu scriitori care dau luni de zile târcoale primei fraze din noua lor carte. Și se poate înțelege aceasta – o carte, mai ales o carte bună, nu se poate înșira oricum; trebuie să îi găsești ”fanta de lumină” în care să intri și prin care să o aduci în lume.

Dacă e să aleg însă între finaluri și începuturi, prefer finalurile. Poate și pentru că, tot mai atent la povestea – nu confortabilă, nu adesea veselă, dimpotrivă a – memoriei, simt, încă oarecum subconștient, nevoia unor ancore. Cât mai solide.

În plus, a propos de această nevoie, ea e subîntisă, cred, și de un fel de apetit pentru cunoaștere. Or, finalul – finalul a ceva; la limită, finalul a orice – încheagă un scenariu de cunoaștere. A știi un final, a știi cum se termină ceva e a cunoaște.

În numărul din luna iulie, anul 2018, al revistei Orizont, chiar am coordonat o anchetă culturală care merge în sensul și în direcția preferinței mele menționate mai sus: ”Care este pentru dumneavoastră finalul perfect de carte”. Ce au răspuns cei care au dat curs invitației mele se găsește, la paginile 6-7, aici: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iulie2018.pdf

Ceva mai incolo, pe săgeata timpului, tot în 2018, dar spre…finalul anului, am citit un roman. Anume, acesta: ”Tentația de a fi fericit”. Direct spus: pentru mine – și sper că nu numai pentru mine – romanul acest are unul dintre cele mai robuste, mai consistente și mai frumoase finaluri din câte cunosct. Nu îl povestesc, desigur; doar atrag atenția, încă o dată, asupra unei arhitecturi livrești – și existențiale, în subtext – cu totul deosebite. Despre acest roman, detalii, aici: http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/tenta%C8%9Bia-de-a-fi-fericit

Ei bine, Lorenzo Marone, autorul romanului la care am făcut imediat mai sus referire, revine, în scurt timp, în românește, cu o nouă carte. Se cheamă ”Mâine poate am să rămân” – aici, detalii: http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/m%C3%A2ine-poate-am-s%C4%83-r%C4%83m%C3%A2n.

Desigur, aștept – cuminte, dar mai ales curios – finalul acestei cărți.

Și abia aștept să vină din tipografie ca să o…încep.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *