Brâncuşi

Drumul îngust prăfuit sub căldura verii păstra încă urme de car – primăvara ploua mult probabil şi pământul era moale, argilos, intrau roţile până la jumătate – dar răcoros sub umbra pomilor şi poarta casei se iveşte brusc, o vezi numai pentru că localnicii o lasă larg deschisă, bătătura e goală ca şi casa cu două odăi abia mobilate, blănile paturilor sunt acoperite cu cergi de lână ţurcană, ca peste tot în locurile alea, şoprul se sprijină pe stânga casei şi lumea aia închisă în capsula timpului „a fost” te învăluie, te îmbrăţişează protectiv şi vrând nevrând te aşezi, te opreşti, încremeneşti chiar intuind prezenţa geniului şi atunci stai ca în faţa unui altar, umil şi respectos, copleşit de revelaţia că fără să meriţi atingi permanenţa.

Cam aşa este locul unde s-a născut Constantin Brâncuşi (la 19 februarie,1876) Hobiţa – un sat din Peştişani, comună aproape de Tg. Jiu, în inima Olteniei. Şi dacă am înţeles ceva din lumea aia chinuită de sărăcia pământului a fost ambiţia oamenilor să treacă dincolo de limitele locale, solidul confruntării intemperiilor vieţii, capacitatea acceptării numai în măsură în care fiecare ştie ori vrea să accepte fiind configurată ca o luptă dincolo de care trebuie să existe gestul definitoriu al reuşitei.

Avea 10 ani când a plecat de acasă pe jos. Şi tot pe jos a parcurs 2000 de km. Până la Paris.

“La Craiova, am fost băiat de prăvălie la restaurantul Spirtaru, din faţa gării. Am stat şase ani şi munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineaţa, mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriştii de la biciuşcă în uşa odăiţei unde dormeam.”

Brâncuşi povesteşte aşa scurt şi cuprinzător fără accente dramatice, preocupat fiind doar de relaţia om-existenţă şi de puterea acestuia de a o întrebuinţa ca pe o şansă de a fi el însuşi.

A spălat vase la Bucureşti ca să poată merge la Şcoala de Arte Frumoase, a spălat vase şi la Paris ca să studieze la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, dar sculptează, caută, experimentează îngrijorat cumva că între timp, “trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă”…

Salturi spectaculoase croiesc o cale “alunecoasă”,  dar strunită în forţă aşa ca artistul să-şi poată recapitula intenţiile şi, mai ales, să verifice posibilitatea atingerii lor.

Arta nu este o întâmplare” zice Brâncuşi şi atunci n-ar fi deloc greşit să o definim ca semn al destinului şi o viaţă de muncă absolut necesară, impusă parcă de acest semn căruia el i se supune, făcând abstracţie de zbaterile căutărilor:

Trebuie să faci artă aşa cum respiri, trebuie s-o faci fără dificultate, fără angoasă.”

Am fost de multe ori la Tg, Jiu – am şi lucrat vreo 2 ani într-o zonă apropiată – şi trebuie să recunosc, Brâncuşi a ştiut ce spune; lucrările lui respiră liniştea unei traduceri spirituale neaşteptate, blocurile de piatră ale Mesei Tăcerii ori Poarta Sărutului dezvăluie înţelepciunea solidă, calmă, indestructibilă a pământului din care artistul le-a scos la iveală… în preajma lor rătăcirile care configurează existenţa şi mai ales o cutremură par să dispară:

“Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului, aceste contrarietăţi din destinul omului, din tragedia lui firească sau din prostiile societăţii.”

În ce măsură Coloana Infinitului răspunde acestei convingeri rămâne, pentru mine, o continuă întrebare totuşi pentru că o anume semeţie a confruntării dincolo de limitele umane depăşeşte “liniştea” de care artistul vorbeşte şi despre care el zicea că Michelangelo n-a sugerat-o niciodată.

Coloana mi se pare nu numai o întrebare fără răspuns dar şi o îndrăzneala fără limite, marcă a unei nelinişti fără sfârşit.

Dar ce ştiu eu?

Brâncuşi este un artist complet ceea ce ar însemna chiar acumulări contradictorii şi parcă nicăieri nu mi s-a părut mai posibilă asemenea concluzionare ca atunci când am vizitat acum câţiva ani – cu un grup de prieteni ghidaţi de Nicăpetre – Philadelphia Muzeum of Art.

Aparţinând Muzeului, adusă de la Paris, din România şi din lume arta Maestrului deschide porţile unui teritoriu conectat uman şi nu tocmai pentru că ceea ce ar părea terestru la prima vedere se dovedeşte a fi un zbor adânc explorator… endless… aşa ca spaţiul către care ne trimite Coloana ori cum ne obligă să o urmărim în zbor Măiastra sau cum învăţăm să ascultăm cântecul Cocoşului în zori.

Ce zice Maestrul că trebuie să facă un arist?

“Creează ca un dumenzeu, comandă ca un rege, munceşte ca un sclav.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *