Astăzi cenaclurile literare sau oricare alte forme de întâlnire culturală ”3D” (adică față către față, nu bidimensională, ecranată prin tot felul de display-uri, intermediată pe internet de rețele sociale, bloguri etc.) par desuete. Cred că le numeri pe degetele de la o mână pe cele notabile de la noi, din prezent (să mai amintesc de rolul fundamental al unor grupuri precum ”Junimea”, ”Sburătorul”, ”Universitas” sau ”Cenaclul de Luni”, fiecare în epoca sa?). Nu știu dacă e mai rău sau mai bine, dar în mod cert vremurile astea sunt, aceasta e paradigma funcționării comunicării umane azi. Cea culturală nu poate face excepție. Totul se digitalizează, totul se mută în virtual, totul e la un clic distanță, cu bune și cu rele. Și, desigur, ceva se pierde atunci când altceva se câștigă. Cei care au trecut prin experiența literaturii ”la cenaclu” (mă număr din fericire printre ei) știu, însă, cât de benefică era ea nu doar pentru antrenamentul hermeneutic spontan (deci pentru profesionalizarea literaturii în latura ei practică), ci și pentru amplificarea aurei umane care a însoțit mereu literatura, pentru prieteniile, pentru conviețuirile prilejuite de literatură. Era un ethos pe care interfața display-ului nu-l va putea niciodată înlocui, în caz că și-ar mai propune așa ceva.
La începutul anilor 1990, în epoca aceea de ”new flower-power” în mai toate manifestările vizibile, în Iași au apărut direct din mediul universitar (îndeosebi din zona literelor și a filozofiei) două grupări care au marcat viața culturală a capitalei moldave. Din ele, mai târziu, au rămas în literatură nume importante, care au confirmat cu brio ceea ce începuseră în entuziasmul unei tinereți deopotrivă boeme și eficiente intelectual. Cele două grupări s-au născut spontan, separat, din rațiuni diferite (ar fi una involuntar comună: să se constituie într-o alternativă la mainstream-ul instituționalizat și prăfuit de dinainte de 1989, încă dominant atunci), au funcționat o vreme separat, apoi au alcătuit un parteneriat care le-a păstrat individualitatea. Acestui parteneriat se datorează, în parte, de pildă, succesul mai vechii colecții poliromiste ”Ego.Proză” și cel de azi al evenimentului FILIT, pus pe roate de ceva ani la Iași de trei din membrii fostelor grupări, actualmente scriitori foarte cunoscuți și redutabili entertainer-i culturali. E vorba de ”OuTopos” (1994-2000), înființat de Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Codrin Vasiliu, Livia Iacob și subsemnatul, și de ”Club 8” (1996-2005), înființat de Dan Lungu, O.Nimigean și Viorel Ilișoi. La întâlnirile ambelor grupuri au participat mulți mulți alții (în săli de curs, în apartamente private, în separeuri de muzeu, în redacții de reviste, în cârciumi), într-un neprogramat spirit afin și aglutinant, astfel încât, cu timpul, nu s-a mai știut cine și când a făcut primul pas, cine și când a inițiat întâlnirea fondatoare.
Ei bine, de biografia acestor două grupări s-a ocupat scriitoarea Ana Săndulescu într-un foarte consistent și original volum: Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de pariuri literare, 2019). Pornind în primul rând de la interesul pentru acest tip de istorie literară (născut tot în preajma unor cenacluri ulterioare din Iași, la Casa Pogor sau la Casa Dosoftei, unde se mai păstrau încă, prin repovestiri deja mitizate, ecourile celor două grupuri) și de la câteva interviuri (începând cu subsemnatul, în 2018), autoarea și-a extins demersul într-o consistentă investigație care colează, deopotrivă, mărturia directă (sunt 24 de testimonii ample în carte, luate numelor importante în raport cu cele două asociații culturale – amintesc doar aleatoriu și omițându-i, ca să nu mă repet, pe fondatori: Constantin Acosmei, Dan Sociu, Radu Andriescu, Savatie Baștovoi, Chris Tănăsescu, Antonio Patraș, Bogdan Crețu, Lucian Parfene, Șerban Axinte, Liviu Mățăoanu, Ada Tanasă), datele statistice (ani și locuri de întâlnire, oficializări, realizări concrete, volume, edituri, dificultăți, avantaje), microantologiile de texte (ale celor implicați) și fotografiile (”de epocă”, aș zice). Protocolul de construcție al volumului respectă un algoritm cvasi-jurnalistic: o fotografie-portret al celui intervievat, o scurtă biografie, textul integral al interviului, un text sau mai multe, publicat de autor în vremea aceea. Capitolele sintetice și colecțiile de poze vintage completează fericit investigația Anei Săndulescu, care n-a urmărit doar înregistrarea seacă a unor date de istorie literară, ci și instrumentalizarea științifică a ceva ce, altfel, e greu de cuantificat: pulsația unui mod de viață pentru care literatura și prietenia erau totul. De aceea întrebările interviurilor au vizat și aspectele private ale întâlnirilor (cum se discutau textele în cenaclu? cu ce se îmbrăcau cei ce veneau? cum se alegeau locurile de întâlnire? cine cu cine a polemizat?), și impactul personal (ce-a însemnat experiența grupului, pentru fiecare? ce-a mai rămas azi?), și cauzele despărțirilor (atâtea câte se puteau spune).
”Mărturisesc că nu am fost motivată să culeg amintirile cu adevărat întunecate”, spune autoarea, ”bucățile acelea pe care le închidem în jurnale ferite de ochii lumii, și nici «dramele din culise» specifice unor formațiuni similare. Am înțeles că, pe termen lung, oriunde se adună mai mult de 5-6 individualități este inevitabil un conflict de orice natură, în special atunci când intervin sensibilitatea umană, spectrul larg al emoțiilor, doleanțele organizatorice și preferințele individuale. Chiar și așa, declarațiile oneste din interiorul acestei cărți au țesut o rețea sensibilă, străbătută de emoții paradoxale. Rând pe rând, cei 24 de membri, invitați sau «spectatori», mi-au lămurit multe aspecte, precum ce a însemnat experiența asta pentru fiecare dintre ei, unde a fost prima întâlnire cu grupul, ce au descoperit atunci, ce impact a avut efortul lor cultural din anii aceia și care sunt cele mai frumoase amintiri. De asemenea, am povestit – la rece – despre motivele destrămării, ce cariere și proiecte au urmat după Club 8 sau OuTopos și ce s-ar putea face azi; întrebări care au făcut parte dintr-un șablon menit să îmi arate similarități și diferențe ale mai multor evenimente, privite din perspective diferite”.
În condițiile autismului cultural din prezent, unde autorii devin mai degrabă singurătăți arogante decât ramificații fertile de generație, coordonatoarea se întreabă pe bună dreptate unde s-ar mai putea găsi ”un atelier răbdător în care să se citească poezii, proză, mostre de critică literară și de unde să nu lipsească brainstorming-ul și feedback-ul pertinent”. O asemenea investigație de istorie și viață literară e, de aceea, nu doar un efort recuperator, un gest de memorie culturală recentă, ci și o reconfigurare a unui model – vai, atât de rapid dispărut! Cât de util sau nu, cât de valabil ori ba, rămâne să decidă cei care vor citi minunatul volum al Anei Săndulescu. Oricum, pentru noi, cei care descindem din Iașiul acelor vremi și ne mândrim cu prieteni ajunși scriitori de manual, cartea ei e mai mult decât o mai veche autoreferință, e un veritabil și nostalgic album de familie. Unii dintre noi mai că l-am crezut uitat.
