Despre scrisul (i)responsabil pentru singurătățile (im)personale

Volumul  Scrisorile singurătății, apărut în 2019 sub egida editurii Cartea Românească Educațional, este cea mai recentă publicație a Oanei Camelia Șerban. O carte despre scris, ca formă de interogare a mea, a ta, a Celuilalt, a naturii umane, în genere. O carte care asumă responsabilitatea cuvântului și a personajelor, a intimității dezgolite și a mărturisirilor incomode.

„Cartea despărțirii de scris” este o dovadă a scrisului ca nevoie de a fi autentic, autenticitatea fiind o formă veritabilă de sinceritate și de bună credință față de Celălalt, în măsura în care este rezolvată, în primul rând, problema sincerității față de sine. Cartea pare o reacție împotriva condiției fragile a scrisului, a scriitorului, într-o lume a concretului și a măsurabilului. În același timp,  Scrisorile singurătății  fac  din cititor un personaj principal. Și asta nu numai prin faptul că presupune cititori privilegiați – numiți în titlurile epistolelor – ci pentru că afirmă cu tăria unei sentințe rolul esențial al receptorului în triunghiul înțelegerii hermeneutice dintre autor-text-cititor:  „Dacă nu poți să schimbi nicio intenție de autodistrugere a Celuilalt, totul e degeaba. Dacă nu îl poți răzgândi dintr-ale lui, e pentru nimic” , afirmă Oana Șerban.

Interesantă este formula aleasă – genul epistolar –  cu multiplele lui deschideri și ipostaze, scrisori aflate la granița dintre real și ficțional, dintre obiectiv și lăuntric, dintre viața trăită și nevoia unei lucidități precise de a o analiza, sporindu-i dimensiunile, ducându-i limitele dincolo de cele vizibile. Ca formă de scris adresat, scrisoarea permite accesul la Celălalt, care, în cazul nostru, are multiple identități – și poate chiar o formă de multiplicitate a sinelui care amintește de Fernando Pessoa.

Revenim astfel, cu aceste texte, la condiția originară a scrisului – o formă de numire a realului (interioritate și exterioritate) care, odată denunțat, devine conștient de sine (ca interioritate) și începe să existe (ca exterioritate). Cele două se nasc prin scris.

Pe de altă parte, este de observat o dublă condiție a scrisului, ca introspecție lucidă, intransigentă, dar și ca ieșire în întâmpinarea Celuilalt. Aceste mișcări, uneori tumultoase, alteori calme, dar mereu asumate, dau măsura profunzimii eului care scrie – se scrie un eu interogativ, care nu poate trăi altfel decât conștient de sine și de realitățile din jur. Impresionează puterea cu care autoarea stăpânește exercițiul privirii detașate, din exterior, a sinelui, și mai apoi, puterea cu care asumă condiția de eu feminin, generalizat, ca în prima scrisoare din volum: „Apoi fă câte un pas în spate pentru femeile de care știi, pentru toate capetele întoarse, pentru toate nu-urile primite, pentru toate răspunsurile amânate, pentru toată răceala și indiferența lui. Vezi cam cât de departe ajungi. ”(p.14).

Subiectivitatea genului epistolar permite un joc borgesian cu limitele măsurabile ale timpului, care sunt dilatate, rescrise în funcție de ritmul divers, mereu actual, al trăirii. De exemplu, în finalul primei scrisori, autoarea mărturisește: „Eu plec acum. Nu uita să plece și el din tine. Lasă-l lângă. În  felul ăsta, nu ne vom mai întâlni niciodată. Eu, cea din viitor, cu tine; el, cel de acum, cu mine; tu și el cum nu ne știm eu, cea din viitor, și el, ce va să fie” (pp. 20-21).

Marele personaj al cărții rămâne singurătatea în ipostaza unui eu care își asumă nu doar condiția individuală, ci mai ales condiția universală a omului, singur cu el, lipsit de Celălalt și de oricare Ceilalți, deși în mijlocul lor trăiește în singurătatea profundă a lumilor pe care singur și le-a scris.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *